Decembrie 1989 

Ne-am îmbătat în sângele victoriei,

Lăsându-ne purtaţi de val,

Dar câţi am pus o literă istoriei,

Şi câţi ne-am aşezat pe piedestal?

Am aşteptat această deşteptare

În zeci de ani,încătuşaţi,

Doream un semn în fiecare,

Dar câţi am fost adevăraţi?

Prin câte vine curs-a libertatea,

Şi câtă libertate am donat,

Din câţi a răbufnit dreptatea,

Şi-au râs,şi-au plâns,şi au luptat?

Eroi se nasc acum în fiecare,

Şi de strigăm mai tare suntem zei,

Dar câţi au stat la propria-nmormântare,

Sub bocetul macabru de femei?

Atlaşii-s morţi,cu morţii vor rămâne,

Dar noi,trăind în umbra lor,

Nu încetăm să ne fălim cu-n nume

Şi-a născoci “democraţii” decor!

E timpul,dar,să ne privim în sine

Cât mai adânc,şi cât mai drept,

Să n-aşteptăm zadarnic o minune,

Miracolul  e-n noi, nu în decret!

Priviţi-vă copiii,vii,sau morţi,

Priviţi-le surâsul,încă trist….

Au fost martiri şi traşi la sorţi,

Au fost minţiţi,au fost ucişi….

Redeveni-ţi copii adevăraţi,

Cu sufletele lor fără păcat,

Ne-am săturat să fim pictaţi,

Şi de lozinci ne-am săturat! 

Ninge… 

Şi ninge iarăşi între noi

de  nu-ţi mai pot vedea tristeţea

                                    prin zăpadă,

e prea mult alb pentru noi doi,

e mult prea multă îndoială…

de-atâtea nea crescută printre visuri,

de-atâta cer înfipt în ochi,

ne-au amorţit aripile de fluturi,

şi disperaţi, ne căutăm prin gropi….

Şi ninge, ninge-ntuna,

de  parcă-am fi îndoliaţi….

Ce creşte între noi minciuna,

de  cine suntem blestemaţi?

Poate 

poate  părul tău precum o cascadă,

sau braţele tale precum un zbor,

poate ochii tăi adormiţi în visare,

sau buzele-ţi reci precum un izvor…

poate zâmbetu-ţi trist,

şi pasul tău îndoielnic,

poate altceva,

sau poate nimic din ceea ce pari,

sunt toate de vină,

şi vinovate le vreau

de aceasta iubire ce mă ţine legat

de frunzele toamnei,

de apusuri de sori,

de ninsori nesfârşite,

de chemări peste zări…..

Joc mortal 

uneori mă joc cu moartea…

faţă în faţă

rareori îmi doresc să câştig…

şi totuşi mâna îmî tremură

atunci când ridic o singură carte,

de fiecare dată asul…

asul de pică!

şi moartea râde,

şi jucăm mai departe…. 

În piaţa poeziei

în piaţa  poeziei

copiii au murit poeţi….

iar  cuvintele lor

au rămas pe marmora neagră …

puţine,câteva sute,câteva mii,

adună-le trecătorule,

şi fă un poem închinat libertăţii! 

Tablou final 

şuieră vântul

părul  tău şuieră pe nisipul de jad

pe ochii tăi miraţi stele

ninge cu mătănii

peste tine valuri  scaldă mirarea

întreabă-mă de ce tac

întreabă-te de ce taci

clopotele strigă sfârşitul

şuieră vântul

părul tău şuieră 

sfatul unui nebun…. 

în  mijlocul amiezii să ţipi

în millocul acelor împăcaţi cu viaţa

iar cu palma însângerată

să le ştergi chipurile  încordate

de aşteptare

în mijlocul ţipătului

să rupi amiaza în două

şi partea din care vor ţâşni aburi

împarte-o celor resemnaţi

pe cealaltă ţi-o vor smulge ceilalţi 

tu 

şi-o iau de la capăt

tu…..tu…..tu

nu-mi rămâne nimic

doar numele tău

strivit de privirea-mi goală

tu

şi aici se opresc toate

mi-e  fricăr

şi strig

mi-e groaznic de frică

mereu voi striga

tu…

şi-o iau de la capăt