`Laurenţiu ORĂŞANU

         DICŢIONAR  GETO - DACIC (IXL)

         EXISTENŢĂ

Să ştiţi că problema aceasta, a existenţei, am studiat-o temeinic. O cunoaştem la fel de bine ca şi fazele Lunii, fazele curentului alternativ, sau fazele de poartă. Existenţa aceasta a fost, pentru multă vreme, ca un drum cu două sensuri de circulaţie, pe care s-a circulat când într-un sens, când în celălalt.  

La începutul-începuturilor, strămoşii noştri circulau pe acest drum în sensul indicat de animalele sălbatice care-i alergau. Scheletele acestor strămoşi – unele incomplete – dovedesc din plin acest lucru. Restul de oase a fost găsit în scheletele animalelor urmăritoare. Nu e astfel de mirare că oamenii au devenit din ce în ce mai iuţi şi mai preocupaţi de sensul existenţei. Adică nu de sensul acela: era clar că acel sens nu era sensul potrivit. Şi asta pentru că, pe tot parcursul existenţei sale, omul şi-a dorit să-şi odihnească oasele într-un singur loc.  

Nu cunoaştem precis momentul în care un om a pus mâna pe o bâtă de lemn, a stat pe loc, s-a întors, şi a început să fugărească fiarele sălbatice care-l urmăreau. Deodată, sensul existenţei sale s-a schimbat: din vânat, devenise vânător. Din produs de consum, devenise, brusc, consumator. Descoperirea şi utilizarea bâtei este, de aceea, mult mai importantă decât oricare din invenţiile care i-au urmat: rastelul, chirurgia plastică, crima şi bomba nucleară. Dovada acestei turnuri existenţiale o găsim tot în scheletele dezgropate de arheologi: ele surprind omul în plin avânt de a lovi cu bâta, sau de a arunca cu suliţa sau cu piatra – conştient că, dacă nu loveşte primul, se va schimba din nou sensul existenţei sale –, şi ţinând triumfător – în gură sau în burtă – oasele lipsă din scheletul animalului urmărit şi vânat. 

Existenţa era pe atunci un fel de care mănâncă pe care. Şi, deşi există unele teorii care susţin că, încă de pe atunci, oamenii se mâncau între ei, nu s-au găsit până acum dovezi arheologice care să le susţină. Nu s-a găsit nici un schelet uman cu două capete, sau cu trei mâini, sau cu 11 degete. Aşa că vom considera că oamenii au început să se mănânce între ei mult mai târziu. 

Aţi putea să vă întrebaţi ce se înâmpla cu sensul neutilizat al drumului. Pe el circulau, probabil, doar animalele ierbivore, care nu alergau pe nimeni, făceau doar condiţie fizică – asta  în vremurile mai vechi – şi, în vremurile mai noi, oamenii prea leneşi ca să se preocupe de sensul existenţei şi de forma lor fizică. 

Bine ar fi fost ca oamenii să se fi mulţumit cu statutul lor de vânători, cu acest sens al existenţei. Dar, fie că animalele se cam împuţinaseră, fie că vreun deştept a avut ideea de a da o întrebuinţare şi celuilalt sens, omul s-a făcut agricultor. Din acel moment s-a terminat cu circulaţia într-un singur sens. Dimineaţa el pleca la câmp, seara parcurgea drumul în sens invers. Ara, ajungea la capătul rândului, se întorcea. Mergea să macine, la moară, înhăma calul, îl mâna într-un sens la dus, în sens opus când se întorcea. Toate erau acum cu dus-întors. Atunci când se termina făina, întorcea sacul pe dos, îl întorcea pe dos şi pe cel de grâu, se terminase şi el. Dădea fuga la vecin, să se împrumute; se întorcea precum plecase, dar pe celălalt sens. Drumul acesta de la naştere la moarte, existenţa omului, nu mai era cu sens unic: era plin de întoarceri. Nici să mori când vroiai nu mai puteai. Apăruseră doctorii. Mureai numai când vroiau ei. Nici de îngropat nu te îngropau atunci când vroiau rudele, ci atunci când era preotul disponibil. Aparent, drumul acela spre cimitir rămăsese singurul drum cu sens unic. Deşi, se povesteşte, a existat cineva care s-a întors şi de acolo. 

Dar să revenim la sensul dublu al existenţei. Acesta a produs complicaţii inimaginabile. Să zicem că îţi iei sapa la spinare şi te îndrepţi spre ogor, la prăşit. Din faţă vin cinci limuzine pline de petrecăreţi care te salută cu difuzoarele şi claxoanele date la maximum. Nu poţi să nu te întrebi dacă sensul existenţei tale este corect, din moment ce atâţia oameni sunt atât de veseli că merg în sensul opus. Sau: eşti înainte de examen şi mergi să studiezi la bibliotecă. Pe drum te întâlneşti cu toţi colegii tăi de grupă, care merg, în sens invers, la un meci. Sensurile acestea opuse ale existenţei voastre vă aduc, totuşi, peste câteva zile, într-un loc comun: sala de examen. Tu iei nota cea mai mică şi, dacă vei găsi răspunsul la întrebarea existenţială pe care ţi-o pui, atunci precis că, la pregătirea examenelor viitoare, vei citi doar din „Sportul”. 

Am putea spune: Nu toate au fost bune şi frumoase, dar măcar au fost acceptabile atâta timp cât omul s-a ocupat singur de existenţa sa, aşa cum singur se ocupa de ogorul sau nevasta lui, încercând să le descifreze, fără ajutor, sensul. Schimbarea radicală s-a produs nu odată cu apariţia radicalilor, ci la apariţia filosofilor, a politicienilor şi a guvernelor. Ăştia toţi, laolaltă sau fiecare în parte, le-au zis oamenilor: Gata, sunteţi eliberaţi de povara asta, ne vom ocupa noi de existenţa voastră. 

Filosofii – oameni cărora nu le plăcuse nici să fie vânaţi, nici să vâneze, care refuzaseră să scormone pământul ca să-i descifreze tainele şi să-i culeagă roadele, au început să caute sensul existenţei umane aiurea, în Univers. Ei n-au găsit răspunsuri la întrebările: „De unde venim?” „Unde ne ducem?”, dar au multiplicat sensurile existenţei, descoperind şi un drum mai larg, pe care se circulă vraişte, în toate sensurile, drum pe care l-au botezat – cu ajutorul astrologilor şi zootehniştilor – Calea Lactee. De fapt, dacă – prin absurd – cineva ar citi cărţile lor de filosofie, ar înţelege imediat care e sensul existenţei lor. Şi anume, scrierea acelor cărţi. 

Cu poliţiştii, lucrurile sunt şi mai limpezi. Ei au apărut din lipsa lor de nevoie de a scrie, sau de a citi cărţi. Au apărut din nevoia de a da o întrebuinţare mulţimii de bâte rămase fără utilizare atunci când omul devenise din vânător, agricultor. Un poliţist înarmat cu o bâtă te scuteşte să mai reflectezi asupra sensului existenţei. Sensul acesteia îţi devine foarte clar: e sensul în care te aleargă poliţistul. Spaima pe care o simţi, viteza cu care fugi de el, te vor ajuta să munceşti mai mult, şi să filosofezi mai puţin asupra existenţei. În lipsa poliţiştilor, filosofii s-ar fi înmulţit fără număr, ceea ce, în condiţiile numărului limitat de Universuri cognoscibile, ar fi dus la o adevărată criză. 

Bănuim că şi în vremea voastră, a cititorilor din viitorime, ca şi în vremea naostră, a geto-dacilor, antagonismul dintre filosofi şi poliţişti e unul declarat, de existenţă şi de moarte. Poliţiştii s-ar mulţumi cu universul lor. Ei se simt agresaţi continuu de preocuparea filosofilor de a descoperi alte şi alte universuri. Ei, poliţiştii, care nu au nici o problemă în a dirija circulaţia pe Calea Victoriei, pe Calea Dorobanţi, pe Calea Rahovei, se roagă toată ziua să nu fie trimişi să dirijeze la intersecţii, noaptea, pe Calea Lactee. De cealaltă parte a baricadei, filosofii se plâng că urmăririle şi bătăile poliţiştilor imprimă existenţei un singur sens, făcând inutil obiectul muncii lor. 

Un cititor perseverent ca dvs – că nu puteţi fi altfel, din moment ce aţi citit până aici – nu poate să nu se întrebe cine le asigură existenţa, atât filosofilor, cât şi poliţiştilor? Căci e evident că nici unii, nici alţii, nu produc nimic. Vedeţi, tocmai de aceea au apărut guvernele. Guvernele declară sus şi tare – uneori declaraţiile fiind însoţite de bâtele poliţiştilor – că se ocupă de existenţa tuturor. Şi că, doar în vederea acestui scop, ele, guvernele, pune taxe. Şi, din taxele luate de la toţi, sunt plătiţi poliţiştii şi filosofii.  

Poliţiştii – fericiţi că au astfel existenţa asigurată – slujesc fidel guvernele. Care guverne pot conta oricând pe bâtele lor. Filosofii, dimpotrivă: ei cârâie tot timpul împotriva guvernului, îi pregătesc răsturnarea, se plâng că poliţiştii le fac existenţa imposibilă, că guvernul nu-i lasă să vadă şi alte Universuri. Dar, concomitent, ei continuă să-şi publice cărţile pe banii guvernului şi să-şi ridice salariile plătite din aceiaşi bani ai guvernului care le asigură existenţa. 

Şi totuşi, cele mai reuşite revoluţii, cele mai spectaculoase răsturnări de guverne, sunt cele în care filosofii şi poliţiştii îşi dau mâna. După ce vor cârâi, şi după ce vor ieşi în stradă, cerând renunţarea la putere a vechiului guvern, filosofii vor cârâi, chiar a doua zi, împotriva guvernului nou instalat. Poliţiştii vor lovi fără milă în demonstranţii împotriva vechiului guvern şi, după ce vor pune umărul, discret, la răsturnarea acestuia, vor lovi, tot fără milă, în demonstranţii împotriva noului guvern.  

Guvernele, la rândul lor, ştiu că există numai pe un termen limitat. Ştiu că nu pot asigura tuturor o existenţă aşa cum le-au promis-o, şi aşa cum şi-ar dori-o toţi. În condiţiile acestea, grija cea mai mare a guvernelor este de a-şi asigura, măcar pentru ele, o existenţă fericită, până la capăt. 

Adică, până aici.