Timotei URSU

          MĂRTURIE  DINSPRE  AFARĂ…

              (“DIN EXIL”, un volum de Simona M.Vrăbiescu Kleckner)

Între evenimentele reale ale lunii noiembrie (2006, N.Red.), consemnate ca atare de comunitatea româno-americană din “zona metropolitană New York”, s-a numărat şi lansarea locală a celei de a doua cărţi semnată de d-na Simona M. Vrăbiescu Kleckner, “DIN EXIL, LOBBY ÎN SUA PENTRU ROMÂNIA”. (Sublinierea de mai sus e necesară, deoarece cartea a fost  lansată în premieră, anterior şi oficial, la Bucureşti). Volumul reiterează – din unghiul autoarei – perioada 1991-1998 şi în special ultimii şapte ani ai acestui interval al treptatei “deschideri”, ani marcaţi şi de o vizibilă creştere a implicării, fie sufleteşti, fie direct politice sau economice în acest destin, a unor membri ai comunităţilor româneşti din “diasporă”. Chiar dacă numărul celor care au crezut că prin opinia şi prin votul lor pot influenţa evoluţia evenimentelor contradictorii din ţara de origine a rămas unul redus – şi astfel nu reprezenta decât parţial credinţa “diasporei”! – acesta era un veritabil detaşament angajat voluntar într-un lobby politic, fie în favoarea forţelor democratice din România aflate în zbaterea de a ieşi dintr-o încremenire semi-seculară, fie împotriva forţelor neocomuniste care puneau serioase frâne orientării ţării către Occident.

      În acest peisaj (desenat de altfel printr-o sumedenie de “consilii”, “comitete” şi adesea  de pseudo-organizaţii cu câte 2-3 membri, alcătuite din simplii veleitari, dacă nu chiar – în unele cazuri altfel cunoscute – din infiltraţi sau doar din raisoneurs ai unor interese antidemocratice româneşti) activitatea d-nei Simona Vrăbiescu-Kleckner, emigrată din 1965 şi care s-a “redescoperit” româncă – şi încă olteancă, după 1989  – prezintă un profil bine marcat. Caracterizată nu numai prin hărnicia  de a se integra cu seriozitate în  complexul informativ şi formativ al noii ţări de adopţie, ca şi în cel internaţional (d-sa a devenit, în timp, autorizat şi respectat  director al Bibliotecii Curţii Federale de Comerţ Internaţional,  cf. pag. 17 a volumului), dar şi printr-un autentic şi structural patriotism, d-na Kleckner a renunţat – cel puţin pentru un  aprig deceniu – la avantajul de a fi un bine văzut şi bine remunerat intelectual român integrat Americii, devenind un insistent şi adesea incomod lobbist împotriva pecinginei neocomuniste din România. (Ba, uneori, chiar incomod variaţiilor tactice ale Congresului USA în “game”-ul strategic cu potenţialul nou membru al comunităţii NATO!).

      Cu acribia caracteristică intelectualului bine şcolit, pas cu pas, autoarea notează (chiar dacă o face cu un involuntar, dar omenesc subiectivism) sumedenia de acţiuni în favoarea Casei Regale a României, una din formele de opunere vizibilă împotriva conducerii neocomuniste de la Bucureşti în perioada 1991-1996; repetatele contacte cu organizaţiile şi personalităţile deomocratice din România; şi, în cele din urmă, ferma susţinere a “primului preşedinte (presupus!) democrat”, Emil Constantinescu; dar mai ales cascada de mesaje adresate membrilor Congresului American şi Departamentului de Stat, precum şi altor oficialităţi cu posibilă influenţă în supervizarea procesului de democratizare a României. Este incontestabil că, în pofida fricţiunilor interne dintre cei doi membri reali ai AD HOC COMMITTEE, “preşedintele” Ştefan Issărescu şi “vice-preşedintele” Mona Vrăbiescu Kleckner  (poziţie incomodă, mărturisită ca atare, vezi pag. 229 sau pag.291, ascunsă cu amărăciune sub cea de “co- chairman” şi cu atât mai incomodă cu cât adevărata primă vioară a tuturor acţiunilor s-a dovedit a fi… vicepreşedinta, bine secondată de carismaticul ei soţ, Rudi Kleckner !) acţiunile “comitetului” au dobândit treptat o vizibilă greutate în dialogul cu ţara, ca şi în cel cu autorităţile americane: în favoarea României.

    Pun ghilimele de rigoare termenului “comitet”, deoarece acesta nu era nici emanat şi nici autorizat  de comunitate sau de vreo organizaţie oficială a acestei comunităţi; în realitate ACORD era o iniţiativă mai degrabă personală de intens lobby, în paralel cu atribuţia – voluntar asumată – de conectare a membrilor Casei Regale şi a candidatului CDR la preşedinţia României cu “ comunitatea româno-americană de la New York”. Ceilalţi doi – câteodată trei – aşa-zişi membri, de altfel permutabili, au evoluat vizibil doar pe spectrul situat între vagi ajutoare temporare şi simpli figuranţi. (Asta rezultă din lecturarea volumului). Dar, popularizată mai ales prin săptămânalul de largă circulaţie “LUMEA LIBERĂ ROMÂNEASCĂ”, activitatea ACORD  a reprezentat şi ea un factor de dinamizare a opiniilor multor români-americani; şi în aceasta constă, credem, principalul merit al acesteia. Iar când spunem ACORD, subînţelegem – mai ales – Simona Vrăbiescu Kleckner. Cu atât mai mult suntem înclinaţi către un  plus de simpatie, cu cât  efortul incredibil al ei şi al soţului ei a fost “răsplătit”, în cele din urmă, cu… treptată nepăsare, sau, în cazul preşedintelui Emil Constantinescu (cel în a cărui alegere la funcţia de preşedinte al României au contat şi voturile diasporei dar mai ales… “check”-urile de susţinere financiară a campaniei sale, entuziast şi harnic strânse prin… ACORD!)  răsplata a fost aceea a unei  vizibile şi ofensatoare disocieri!

Vigoarea Simonei Vrăbiescu Kleckner nu s-a veştejit: noua formă prin care d-sa înţelege să-şi manifeste patriotismul, este cea a scrierilor unor amintiri care se doresc temeinică mărturie. Volumul său, acum cunoscut atât românilor din România, cât şi celor din emigraţia americană, este al doilea în seria acestor apariţii. Primul, “O mărturie provocată”, care reitera mai ales trista aventură a soţilor Kleckner după ce s-au  decis să devină consilieri (neremuneraţi) ai preşedintelui Emil Constantinescu  – şi tocmai după ce acesta a coordonat “a treia mazilire a Regelui Ţării”:1997!), prin detaliile de culise desluşite din complicatele culoare ale Palatului Cotroceni, a devenit una din cărţile de referinţă în explicarea retroactivă a eşecului CDR în tentativa de a păstra frâiele conducerii României. La rândul său, volumul “DIN EXIL” (în realitate: din fostul Exil, devenit după 1989 Emigraţie!) are toate şansele de a deveni o carte de referinţă pentru informarea opiniei publice româneşti, dar şi a specialiştilor politologi şi istorici, cu privire la peisajul comunităţii româno-americane din ultimul deceniu al secolului recent încheiat, fie şi doar pe axa New York-Washington D.C. – România.

Tocmai în aceasta constau, paradoxal, şi meritele şi scăderile acestei cărţi. Dacă la merite m-am referit şi până acum, nu putem trece cu vederea unele “detalii” (tipărite sau…”sărite”, voluntar sau involuntar) care, într-o carte de referinţă, riscă să prezinte deformat realitatea. Nu mă îndoiesc că însăşi autoarea, conştientizând nevoia acută de rectificare a acestor erori, le va corecta fie într-o ediţie revăzută a cărţii, fie într-o altă modalitate publică.

Dincolo de faptul că cititorul poate fi, pe drept cuvânt, incomodat de repetata apelare a conflictului latent – şi în cele din urmă “explodat public” – dintre cei doi fondatori ai ACORD, d-na Vrăbiescu Kleckner şi venerabilul  Stefan Issărescu (acesta, cu mult înaintea d-nei Kleckner, veritabil lider de opinie al exilului româno-american şi recunoscut ca atare, prin mărturii publicate, de comunitatea română), unele omisiuni  sau “umbriri” – fie şi prin ignorare! –  din peisajul comunitar  new-york-ez se cer cât mai degrabă corectate. Se crează impresia, parcurgând rândurile autoarei, că aşa-zisul “comitet” ACORD ar fi substituit activităţi pro-naţionale anterioare, doar “apelate” în capitolele introductive,  când – în realitate – acestea se desfăşurau concomitent cu cascada de rapoarte şi plângeri adresate de ACORD unor oficialităţi americane. Mi se pare, de pildă, complet nedrept că în carte nu se reliefează concomitenţa unor acţiuni mult mai vizibile  (dacă nu “de masă”, cu certitudine  frecventate de mulţi aderenţi!) ale unor alte forme de lobby pro-românesc şi pro-democratic, cum au fost consecvent repetatele acţiuni-întâlniri ale membrilor  societăţii “IULIU MANIU”, condusă de Ariana Popa şi apoi de tenacele lider Justin Liuba (fostul şef al “branch-ului” american al influentului post de radio Europa Liberă la New York); or  “calendarul” perseverent al acţiunilor  cultural-politice ale “Centrului Cultural Românesc-1982”, condus de fostul deţinut politic din România, inginerul Viorel Chirilă. Semnificativ, aceste două organizaţii (sau, dacă vreţi: “fundaţii”, şi care nu deţin patru-cinci, ci zeci şi – mereu reînnoiţi –  zeci de membri!), activează şi astăzi, când din ACORD n-au mai rămas decât amintiri!…

La pagina 294 a volumului, d-na Kleckner scrie textual (şi voi sublinia ceea ce vreau să relev): “ Bănuiesc că, dacă Oficiul de Relaţii cu Publicul de la Casa Albă ar fi cules informaţii despre americanii de origine română, ar fi aflat că există multe organizaţii şi ziare româneşti.  Am telefonat  (3 iulie 1996!) la acest oficiu şi am dat numele cu adresele celor îndreptăţiţi să fie invitaţi la viitoarele întruniri ale liderilor etnici ai Americii.”

Acesta este unul din “cazurile” săririi peste cal, pe care d–na Simona Vrăbiescu Kleckner  le mărturiseşte cu o dezarmantă candoare, atât de dezarmantă încât cititorului i-ar fi de-a dreptul jenă să le analizeze; din păcate, o astfel de jenă conduce la involuntară şi subconştientă asimilare. Nimeni şi nimic nu-i dădea d-nei Kleckner – din “comitetul”de  patru persoane ACORD – dreptul de a “indica”… Casei Albe (!?) cine anume din comunitatea româno-americană este sau nu este “îndreptăţit” (!?) să reprezinte, ca lideri, comunitatea româno-americană!… Astfel de iniţiative pur personale, neautorizate şi profund subiective, fac parte din arsenalul celui mai mare rău făcut tocmai… unităţii comunităţii româno-americane, arsenal teribil de frecvent utilizat din Los Angeles până la New York şi din  Chicago până la Miami. D-na Kleckner, vădit geloasă pe “reprezentabilitatea” (pretinsă subiectiv şi condamnabil, dar… eficient) de Armand Scala în lobby-ul “românesc”  de la Washington D.C., nu face decât să repete greşeala acestuia, asumându-şi… “neîndreptăţit” şi iluzoriu – dar turbulent! – funcţia de selector, încercând să influenţeze opinia autorităţilor americane. Asta, după propria sa mărturisire. Negru pe alb.

Nici pomeneală în cartea d-nei Kleckner despre “Nedeia Românească din Astoria” (1994, sponsorizată de dr. Răchitan, de toate publicaţiile de limbă română şi de o serie de magazine şi companii cu proprietari români), un spectacol popular de afirmare a prezenţei comunităţii româneşti, cu circa 4000 de participanţi şi care a fost recunoscută de Rudolf Giuliani drept un factor  semnificativ în victoria sa, la limită, pentru ocuparea tronului de primar al marelui New York!

Nimic în cartea d-nei Kleckner despre repetatele “acţiuni de protest”, cu caracter de masă,  organizate în faţa Consulatului General al României, între 1989 şi 1996 (ba chiar şi în faţa lui Carnegie Hall, în 1998), deşi acestea erau pe larg descrise de presa locală de limbă română, la care vice-preşedinta ACORD pretinde că era “abonată” (vezi, de ex.,  pag.79).

Pentru că m-am referit la alterarea – în cartea d-nei Kleckner – a imaginii unor realităţi din comunitatea româno-americană de la New York, mă voi referi la un aspect pe care îl cunosc bine, ca fost colaborator permanent, ba ulterior chiar director executiv şi editor al unor publicaţii social-politice în limba română apărute aici şi în împrejurimi.  Parcurgând  paginile volumului vom întâlni repetate referiri la Cornel Dumitrescu,  unul din co-proprietarii “Lumii Libere Româneşti”, ca şi cum acesta ar fi fost “primum inter pares” în activitatea acestui valoros săptămânal (ziar cu care am început să colaborez din 1990).  

Chiar dacă se spune că “despre morţi numai bine”, asta nu trebuie să fie în dauna altor… morţi ( şi cu atât mai mult în dauna unora în viaţă!). “Lumea Liberă”, influentul săptămânal românesc de la New York, distribuit pe trei continente, a fost fondat în 1988, nu de Cornel Dumitrescu şi Dan Costescu,  cum se pretinde eronat în volumul d-nei Kleckner,  ci de “Andrei Bărdescu, Dan Costescu, Cornel Dumitrescu şi George Pietraru”  (aşa cum am precizat în caseta editorială, număr de număr, după ce am preluat funcţia de editor a acestei publicaţii, între 2001 şi 2004). Dan Costescu şi Cornel Dumitrescu (nu întâmplător în această ordine), din motive pe care nu le cunosc, au decis să reînregistreze ziarul, numai pe numele lor, la începutul anului 1989. Mai activ în primii doi-trei ani, şi paralel cu  includerea în redacţie a excelentului “condei” Liviu Cangeopol (din 1991 acesta, împreună cu Dan Costescu au devenit adevăratele motoare ale săptămânalului), Cornel Dumitrescu, chiar dacă prelua consecvent şi cu amabilitate spre publicare “comunicatele ACORD”, s-a transformat treptat într-un înverşunat apărător al securiştilor defectori şi, mai ales, într-o figură vocală şi de paradă, perseverent prezentă la “manifestări, proteste şi… ospeţe”! Relaţia sa cu adevăratul prim-editor, Dan Costescu, era teribil de similară cu cea dintre “co-şefii” (şi co-membrii) ACORD-ului!…

Deşi  pretinde că era abonată la ziarele româneşti din New York (pag. 79), autoarea cărţii “DIN EXIL” îl pomeneşte doar în treacăt pe harnicul ziarist Mircea M. Ionescu, cel care – lucrând supraomeneşte, ca şofer de taxi, încerca să asigure astfel financiar, între 1987 şi 1995, supravieţuirea periodicului său anti-neocomunist “LUMEA NOASTRĂ, LUMEA SPORTURILOR”.  Vicepreşedinta ACORD pomeneşte numele ziarului o singură dată, şi atunci peiorativ retezat, drept: “LUMEA SPORTURILOR”, –  (acesta era, de fapt, numele suplimentului sportiv de 8-10 pagini semnat săptămânal de Mircea M. Ionescu,  între 1997-2001, în “New York Magazin”!). Trec peste faptul că eu semnasem, număr de număr, între decembrie 1989 şi 1993 editorialul politic (vezi rubricile “Chilia Cassandrei” şi “Cronometru” în acea eroică publicaţie a lui M.M. Ionescu, la care d-na Kleckner era “abonată“; dar, poate, d-sa citea doar paginile din urmă ale ziarului, cele cu rezultatele din Divizia naţională B şi C de fotbal…?!)

Iată apoi o inexplicabilă “scăpare” a autoarei de azi,  care pretinde că cunoştea  pe atunci atât de bine comunitatea românească încât să ia iniţiativa recomandării, la Casa Albă, a unor  reprezentanţi etnici: d-sa scrie, cu valoare de document, că publicaţia “Lumea Liberă Românească” (inclusiv cu titlul revenit la cel dintâi: “Lumea Liberă”!) şi-a… încetat apariţia în 2001, odată cu vinderea de către Cornel Dumitrescu, incapacitat, a “jumătăţii” sale de ziar! Informaţia, pe cât de eronată, e tot atât de flagrantă: exact din acel moment, prin cumpărarea “jumătăţii” de către Nitza From (şi apoi a întregii publicaţii, după ce Dan Costescu a căzut pe patul de boală), subsemnatul am devenit directorul şi editorul publicaţiei până în vara lui 2004, când aceasta – independent de voinţa mea, dar din motive financiare inevitabile – a fost cumpărată de noii proprietari, Nello I. Bălan şi George Dana. Abia în 2005 publicaţia şi-a încetat apariţia; iar faptul că autoarea   “n-ar fi ştiut ?!” despre această mult mai lungă şi –  vreme de trei ani! –  prodigioasă continuare a apariţiei “LUMII LIBERE” – chiar dacă unii prieteni ai d-nei Kleckner n-au mai fost acceptaţi drept colaboratori – nu e o scuză: “scripta manent”!… 

În realitate, factorul subiectiv în scrierea istoriei (la Simona Vrăbiescu Kleckner parcă mai acătării decât la Simion Dascălul!…) a operat adesea pe verticală şi pe orizontală. Am motive să cred că şi totala ignorare a viguroasei reviste social-politice “FOAIE”, din  Long Island, precum şi a acidului său  editor, regretatul Romeo Stana  – (revista critică dintru început , din 1996, faţă de opţiunea ACORD pentru Emil Constantinescu; care, în 1999, a condamnat literal “trădarea” Simonei Vrăbiescu Kleckner şi a Sandrei Pralong, care s-au oferit “consiliere personale” unui deja dovedit preşedinte pro-neocomunist!) este adevărata explicaţie a… expedierii acestora în neant! 

Ar mai fi şi alte observaţii pe care lecturarea  volumului de amintiri “DIN EXIL” le propune; dar n-aş vrea să se înţeleagă că subapreciem această importantă lansare de carte: nu există adevăr în afara contradicţiilor ; şi, nu numai prin părţile ei bune şi foarte bune, dar şi prin neajunsurile ei, cartea d-nei Simona Vrăbiescu Kleckner este o lectură valoroasă, incitantă, care invită la reflecţie, la aprecieri şi chiar la necesare corecturi.

Cu atât mai mult cu cât se pretinde, pe drept cuvânt, referenţială.

                                                                ***