Simona DOBRESCU

„Rromane amare”

           Se spune că românului îi merge mintea, însă exponenţii etniei care s-a autobotezat cu un nume ce începe cu o dublă consoană, sunt un exemplu frustrant al strălucirii obscure şi perene. Căruţele cu coviltir au devenit amintire. Astăzi, ţiganii au castele semeţe, cu zeci de turnuri împungând cerul cu obstinaţie; cirezi de limuzini luxoase hălăduind prin curte; gresie de Spania şi marmură de Carrara ornamentând odăile, laolaltă cu porticurile şi ghirlandele de ipsos de pe tavan... Toate acestea au devenit simboluri pe care, datorită mass-media, orice român le asociază cu etnia mai sus amintită. Nu există canalizare, dar există jacuzzi şi robinete aurite. Nu există nici curent electric, dar înăuntru tronează, măreţe, „scule” electronice de ultimă tehnologie, pe care un român onest nu şi le poate permite nici măcar în rate. Nunţi opulente între minori, kitsch odios, dar scump şi strălucitor, etalat ostentativ, tone de aur purtate la vedere şi tot timpul; de ajungi să ai senzaţia că tot aurul ăla face parte atât de strâns din decor, încât, dacă l-ar da jos, şi-ar pierde echilibrul. Trafic cu droguri şi cu carne vie, furt la scară mare şi cerşit – acestea sunt îndeletnicirile de bază; cele mai productive dealtfel, cu atât mai mult cu cât nu plăteşte nimeni nici un bir la stat. Pentru ei nu există lege, nici educaţie, nici bun-simţ. Iar tradiţia lor este ridicată la rang de emblemă naţională, promovată cu sârg de posturile de televiziune, atunci când nu au alte subiecte pentru ştiri. Cum au ajuns nunţile şi cumetriile ţiganilor să fie mediatizate pe toate frecvenţele, mi se pare dificil şi dureros de înţeles. Cum de nu-i întreabă nimeni, dintre autorităţi, de unde le provin veniturile fabuloase cu care se fălesc fără nici o jenă, şi de ce ei nu sunt obligaţi să plătească nici un impozit, rămâne un mister. Nu au asigurare medicală, dar n-am văzut vreodată un ţigan căruia să i se-nchidă poarta spitalului în nas, din cauza asta. Într-un reputat dicţionar francez, imaginea românilor este simbolizată de o şatră de ţigani nomazi. De ce, pentru mulţi cetăţeni din occident, noţiunea de „român” a devenit sinonimă cu cea de „ţigan”, ştim cu toţii. De ce am lăsat să se ajungă la asta... doar bănuim. Ni se mai aruncă praf în ochi, din când în când, cu prinderea câte unui „obleţ”;  dar peştii cei mari îşi lăfăie dosurile în scaunele Parlamentului şi fac „business” cu peştii din cealaltă tabără... Pentru că etnia care are şi rege şi împărat, unul mai analfabet decât altul – pardon, la ora asta au deja diplomă de bacalaureat şi sunt studenţi (?!) – are şi partid(ă), şi reprezentanţi la cârma ţării. Are afaceri la fel de „legale” ca şi mulţi alţii, acces oriunde şi oricând, inclusiv (sau mai ales) la sfidarea legii. Şi e logic, atâta timp cât le cântăm în strună cu toţii, de la mic la mare.

          Am intrat în UE. Pe mine, ca om de rând, nu mă bucură asta; dar ţiganii – pardon, rromii - jubilează. Se vor deschide graniţele şi, odată cu ele, noi oportunităţi pentru aceştia. Am intrat în UE cu un stindard cumplit. Pentru că, mai nou, lozinca binecunoscută s-a metamorfozat: „Ţiganii-s fruncea !”