Multaşteptatul
-Tuşă!
-Ce-i, fetiţa mea?
-Ce zici, o mai veni pe aici?
-Bineînţeles, maică.
-Ne-o fi uitat...
-Cum aşa, maică! Tu crezi că-i uşor să fii ce e el?
-Da, ai dreptate...
Priveşte pe geam la vântul care aruncă ploaia dintr-o parte într-alta, izbond-o de fereastra întunecată. Ploaie de decembrie, măruntă.
Casa părăginită. Camera mică şi întunecoasă. Becurile chioare, de 40, „să nu consume mult” în cadrul „programului de economie generală de energie, materii prime şi materiale”. Focul pâlpâind să se stingă. Se întunecă.
-Dar într-o zi tot o să vină el înapoi, la noi...
-Sigur că o să vină, maică. Nu-ţi fie teamă. Nu ne uită el. Cum o să uite. Acum a ajuns ce a ajuns, da’ tot noi am fost acelea de i-am trimis bani când era la facultate, şi l-am ajutat când a avut beleaua, cu condamnarea... Şi apoi, cum să uite, că doar de aici a plecat, aici s-a născut, e şi el o părticică din pământul ăsta, care a fost al nostru. Aici sunt îngropaţi toţi ai lui, bătrânii şi morţii. Nu uită el asta. E băiat bun. Îşi are şi el treburile lui acum, da’ tu crezi că nu suferă şi nu-i e dor de noi?...
Veşnica discuţie de zi de zi.
-Tuşică, o fi oare adevărat ce zicea omul ăla?
-Care?
-Omul ăla, care spunea că ştie de nu-ştiu-unde că s-au făcut schimbări mari la Centru, şi că l-au prins şi pe el cu nişte treburi urâte, şi l-au scos din Funcţie...
-Minciuni. Gura lumii. Tu să nu te iei după tot ce zice mai ştiu eu cine, că oamenii sunt răi, fătucă. Nu face el din astea şi, dacă l-ar fi dat jos, crezi că nu ne-ar fi anunţat el?
-Da. Ai dreptate.
-Eu cred că, dacă s-ar fi întâmplat una ca asta, Doamnne păzeşte, nemmaifiind munca să-l reţină, ar fi venit aici imediat.
-Ai dreptate, tuşică, unde să se ducă în altă parte, că nu are pe nimeni în afară de mata.
Suplinitoarea de învăţător priveşte pe geam. Are ochii plini de lacrimi. Afară s-a făcut noapte de-a binelea. Burniţează şi felinarul cu neon din uliţa mare este singura sursă de lumină de afară, dar e departe. Sticleşte printre şipcile gardului şi, dacă mişti niţel capul, nu se mai vede felinarul deloc, nu se mai vede decât lumina lui tărcată, întinsă pe mocirla din curte. Bătrâna, tot învârtind la un ghem pe care strângea lâna descusută dintr-un pulover vechi, a adormit. Ghemul îi cade din mână, i se rostogoleşte la picioare şi intră sub scaun. Bătrâna tresare, se trezeşte, se apleacă gemând şi, pipăind cu degetele răşchirate, scoate ghemul şi îşi continuă activitatea.
-Maică-maică, tare l-a mai schimbat viaţa aia prin străini. E drept că noi am fost aşa întotdeauna: oameni liberi. Eu, cel puţin, după ce m-am căsătorit, nici nu am mai trecut pe la taică-meu să văd ce face. Venea el pe la noi din când în când, da’ stătea puţin. Şi eram în acelaşi sat, poartă-n poartă. Ne lega pământul şi familia. Însă dorul, tot dor rămâne. Când era mic, a fost un copchilaş aşa de firav... tuturor le era frică să nu moară de oftică. Dar era frumos şi cuminte – mereu visător şi plin de gânduri, mereu cu o carte în mână...
-Mă iubea mult, murmură cealaltă, privind în noaptea de dincolo de geamul ud. Era îndrăgostit de mine. Când a plecat la facultate, a venit şi mi-a zis să-l aştept, că se-ntoarce şi ne-om lua. Avea părul blond şi-i crescuse lung. Acum nici nu-l mai recunosc în pozele din ziare. Când am fost la oraş, acum doi ani, şi am vrut să mă duc să-l caut, la servici, am văzut că avea în faţa intrării în clădire gheretă cu soldat şi, când am sunat la uşă, mi-a deschis secretara şi m-a întrebat dacă sunt programată pentru audienţă. Am plecat, că mi s-a făcut jenă să intru.
-Bine ai făcut, maică. Lasă, că vine el singur când o fi să vină, că de uitat nu ne uită el pe noi. Da’ tu bine ai făcut. Eşti fată deşteaptă şi bună, că dacă nu erai tu să vii să stai cu mine, tare singură m-aşi fi simţit şi tare grei mi-ar fi fost. Fată ca tine nu mai găseşte el. O să vă căsătoriţi şi o să te ia la el. Şi eu o să rămân singură-singură...
-Lasă, tuşică, nu te părăsesc eu pe mata! O să stau cu matale mereu, nu mai plânge!
-Fiecare cu viaţa lui, maică. Nici eu nu o s-o duc o mie de ani. Numai să vă văd pe voi căsătoriţi şi fericiţi.
-Nu mai vorbi aşa, tuşică!
Femeile se pregătesc de culcare. Se aude lătrat de câine şi poarta scârţâind.
-Cine o fi la ora asta, maică? Ia du-te şi vezi!
Cealaltă iese. În cerdac, o siluetă mare, cu un geamantan într-o mână, îmnbrăcat într-o haină de piele.
-Cine e?
Lumina felinarului cu neon din uliţă îi bate în ochi şi nu poate desluşi chipul necunoscutului.
-Nu mai stă aici familia... întreabă necunoscutul, derutat.
-Doamne, tu eşti? Intră, intră! Bine ai venit!
Femeia se întoarce în fugă în casă, strigând:
-Tuşică, tuşică, a venit, a venit!
-Cine, maică?
-El, tuşică, EL!
-Doamne-Dumnezeule! A venit?
Bărbatul intră în casă. Rămâne în prag, cercetând încăperea, curios.
-Bună-seara, mamă Lino, zice şi lasă jos valiza mare de piele cu abţipilduri de vamă: Paris, London, New-York, Tokyo...
Bătrâna plânge şi râde, în acelaşi timp.
-Ai venit, maică, ai venit acasă?
-Da, răspunde bărbatul, acru. M-au „mazilit”. Mi-au confiscat aproape tot. Şi, iată-mă! Nici maşina nu mi-au lăsat-o – am venit cu trenul.
-Nu-i nimic, maică, aşa e pe lume... Averile sunt trecătoare. Omul e totul. Bine că ai venit, că tare ne era dor de tine. Lasă, om vorbi noi cu şeful CAP-ului şi poate aranjăm să intri profesor la şcoala de aici din sat. Sau altceva. Te stabileşti şi tu la casa ta şi te căsătoreşti, că, uite, fata asta atât aşteaptă...
-Cealaltă roşeşte. Bărbatul zâmbeşte strâmb şi priveşte către ea cu ochi vicleni cu luciu de oţel.
-Abia acum te recunosc – tu nu eşti a lu’...
-Ba da, răspunde ea, cu un licăr de fericire în ochi. Eu sunt.
-Ce-ai mai făcut? Tot nu te-ai căsătorit? Nu ai găsit pe nimeni să te ia?
-Ba, au peţit-o mulţi flăcăi, da’ ea tot pe tine te-a aşteptat. Stă la mine şi mă ajută, că dacă-ar fi fost ea... zice bătrâna.
-Ce prostie! Se strâmbă bărbatul a lehamite. Şi tu crezi că mie de însurătoare îmi arde acum?
-Lasă, lasă, că om mai vedea noi, zâmbeşte bătrâna şiret către cealaltă femeie.
-Poate ţi-o fi foame, îl întreabă pe bărbat. Nu avem nimic prin casă, că noi tocmai am mâncat...
-Nu-i nimic, nu vă deranjaţi, zice el cu voce politicoasă, dar rece. Sunt foarte obosit. Dacă aş putea să mă întind un pic în pat...
-Bineînţeles. Fato, du-l să se culce în camera lui, că-i obosit, săracu’. Şi hai cu mine să vedem dacă găsim ceva de cumpărat, că nu s-o fi culcat Costică, de la Magazin, şi ne-o da el ceva, când i-oi spune că mi-a venit acasă copilul meu cel mai drag şi nu am nimic în cămară.
-Lasă, mamă Lino, nu te mai deranja...
-Taci! Tu taci! Du-te de te întinde şi lasă-ne pe noi, muierile, cu treburile noastre muiereşti.
În camera lui e încă răcoare. Focul duduie în sobă, dar camera, probabil nefolosită, deşi e destul de mică, nu s-a încălzit. Bărbatul îţi aprinde o ţigare şi se învârte prin cameră, uitându-se la lucrurile de prin unghere: o ladă de lemn acoperită cu un pled cu motive populare negre şi roşii, câteva fuioare şi fusuri goale, un darac, o furcă... Deschide dulăpiorul cu picturi în ulei cu păsări şi flori şi scoate de acolo un vraf de caiete de şcoală. Răsfoieşte câteva: „Caiet de aritmetică de clasa a IV”, „Caiet de Limba Română” – caietele lui din şcoala generală... Cască plictisit şi le aruncă înapoi în dulap. Se întinde pe pat.
*
Femeile intră în casă şi se opresc în pridvor să-şi scuture hainele de apa ploii de afară. Abia când se întorc spre interiorul încăperii îl observă pe bărbat, care îşi aranjează în faţa ogllinzii cordonul hainei de piele.
-Ce-ţi pusăşi haina, maică? Ţi-e frig?
-Nu, mamă Lino, trebuie să plec. Eram numai în trecere pe aici şi am vrut să vă văd. Am bilet la trenul de ora doişpe şi nu vreau să-l pierd.
Femeile rămăn perplexe.
-Ai bilet...
-Da, mamă Lino. Mă duc la noua slujbă.
-De ce să te duci în altă parte? Rămâi aici în sat. Om vorbi cu Preşedintele...
-Hai, mamă Lino, fii serioasă! E adevărat că n-oi mai fi eu ce am fost, dar n-am ajuns chiar să mă rog de un preşedinte de cooperativă sătească. De altfel, s-ar putea să se roage el de mine, când o vrea ceva şi o ajunge, poate, şi la mine. Cine ştie?
-Cumpărasem şuncă şi vin negru, maică. Am tăiat şi curcanul... Stai, măcar, să mănânci şi tu ceva...
-Îmi pare rău, dar nu pot, mamă.
-Mănânci cu noi – ţi-am pregătit ceva de să-ţi lingi degetele – şi pleci.
-Mă scuzaţi... Îmi pare rău, însă nu se poate...
Iese. Suplinitoarea de învăţător îl conduce până la portiţa cerdacului înconjurat de ghivecele cu flori de muşcată uscate de frigul iernii. Silueta lui se pierde în noapte, cu geamantanul de piele în mână, mergând cu paşi grăbiţi şi încercând să ocolească băltoacele din cale, concentrat, fără să privească nici o clipă în urmă.
Femeia se întoarce în casă. Bătrâna e cu faţa către peretele proaspăt văruit.
-Ai zis ceva, tuşică?
-A plecat?
-Da, tuşică.
-Nu se mai vede?
-Nu, tuşică.
-Desfă şi tu vinul ăla, fată, şi hai să ne ospătăm noi, dacă el n-a vrut. Ţi-a zis ceva la plecare?
-Nu, tuşică, n-a zis nimic.
-Câine... mormăie bătrâna, dar fata nu înţelege ce a spus, fiindcă bătrâna a vorbit încet şi ea tocmai fâşâia hârtia în care era împachetată şunca.
1981-28 ian.2007