tablou cu hamal pe pod

trebuia s-o-ntreb

de ce capetele podului se-ndepărtează de seara până dimineaţa

eu visam câteodată că sunt hamal şi mă port sfârtecat pe umeri

hăituit ca un înger fără hartă

şi cu aripile cuibărite alb în pieptul ei

 (.)

 simgurele forme de relief pe care le ştiam

erau gâtul mâinile pieptul şi coapsele ei

atât cât puteam înţelege iubind-o

ca pe o planetă secretă pe care picorul meu o călcase cu sfinţenie

acum rămăsesem s-o contemplu printre lacrimi nevrotice

(.)

Dumnezeul ei o depărtase doar atât cât să-mi fie arhetip

al celei mai curate fântâni în care mi-am zărit faţa

nu-mi ajung zilele să străbat podul acesta

dedesubtul căruia mă văd ca-ntr-o voluptoasă oglindă

un copil cleptoman furând clipe trecutului

le aşează pe umerii hamalului în barba căruia răspunsurile devin grimase

locuinţa unui bărbat

unii cred că locuinţa unui bărbat e un Iad părăsit unde rar se mai aude dalta
cioplind câte o moarte de duminică pe care o iau în buzunar
în căutarea vreunui maidan somptuos unde s-o abandonez timp de-o beţie
alţii dimpotrivă spun că e o bibliotecă interzisă de jurnale
cu pistrui eşarfe bleu sau acuzaţii de laşitate pe toate astea s-ar clădi
scriptura singurătăţii şi un apus condiţionat de un lacăt
a cărei cheie a luat-o ultima mea vizitatoare

aşa o fi sau nu singurul meu naufragiu a fost cu cea care purta haine bărbăteşti
pe trupul ei de urzică înaltă cămăşile cădeau ca straiul unui templier
îmi spunea simplu şi amar azi eşti piatră taci pentru mine
să nu simt când te smulg din cordonul ombilical
nu găseam în ea pic de cinism sau minciună dar am ştiut tot timpul
că nu se putea s-o am din insula tăcerilor sale filosofice
într-o noapte am vegheat-o împotriva voinţei ei
şi-am văzut că trupul i se transforma în stea zburătoare
a trecut o clipă prin dreptul cadranului unde a lăsat o umbră
apoi şi-a urmat suprapământescul rost
de stea căzătoare

clopote de toamnă 

e-o toamnă inodoră cu fructele de ceară
octombrie boleşte cu oase lângă foc
prin care ploi şi lacrimi strecoară la un loc
un vin de-ngropăciune frunzarelor de-afară

durerea, ca o rană, pe umăru-ţi pribeag
îţi ţine loc în beznă de lampă de petrol
c-un fâlfâit lugubru un corb îţi dă ocol
de parcă-amărăciunea ţi-ar da-o în vileag

ciudat... cum simt pe umeri noi muguri, cum dospesc
deşi mi-e dor de-o noapte în care va să ningă
până s-o rupe cerul şi lampa să mi-o stingă
iar eu să plec prin beznă şi să mă-ndrăgostesc

facă-se voia firii! în tâmplă parcă-mi cântă
o pianină veche care ne despreună
se simte-n vântul aspru un iz ca de furtună
bat clopote de moarte şi clopote de nuntă

înfrigurez cu mine

întoarce-te acasă de dincolo de ziduri
mi-ai dus până şi visul la cumpene de ape
să-ntrebe de ce chipu-ţi lăsat peste prosoape
a-mbătrânit azi noapte şi e brăzdat de riduri

aş întreba de tine pe orice trecător
pân-aş găsi pe unul ce ştie prin minune
un ceas măcar diseară la loc să ne cunune
iar tu abia la urmă să afli că mă-nsor

cameleonic toamna scăldându-se-n lumină
în violet năpraznic te va-mbrăca mireasă
de mână te-or aduce copii la mine-acasă
ca să-nţeleg iubito că tu n-ai nici o vină

dar nu mai am curajul să plec în nici o parte
înfrigurez cu mine asemuirea tristă
cu unul ce-ntr-o carte drept personaj există
el care ne contemplă si care ne desparte

pictură rupestră cu mâini reci 

ce straniu chef de-a rătăci îmi vine
un drum de toamnă tălpile-mi cuprinde
şi-un foc înalt în lacrimi se aprinde
prin flăcări te zăresc venind spre mine

nimic mai limpede decât durerea
care-n lumina ochiului se-anină
cu lacrimile toate ce se-nchină
străinului ce îi cunoşti tăcerea

nu m-am schimbat doar mâinile-mi sunt reci
iar tu nu ai cum să mă mai presimţi
din crucea toamnei soarele cu zimţi
ne scoate iară săbiile din teci

cu ochii tăi bătându-mi în ferestre
simt împietrirea răsucită-n coapsă
şi-n vis renasc la fel ca-ntr-o pedeapsă
femeia din picturile rupestre 

Poemul meu de drept comun 

lăcaşul sinelui ne stă la pândă
secundele nu iartă, dau năvală
din toată goana lungă şi flămândă
ieşim cum am intrat, cu mâna goală

toţi, de la primul pân' la cel din urmă
actorii-aceleiaşi imense scene
genealogic ispăşind în turmă
eroarea neînţeleasă-a vreunei gene

atât de multe legături plăpânde
se rup, încât lumina se dezvaţă
să-ţi stea pe umeri şi cu mâini flămânde
un duh de beznă şi de frig te-nhaţă

'nainte de-a ajunge-n noaptea oarbă
încerc s-atrag complicitatea lunii
ca descântând în firele de iarbă
să dăm o altă faţă rugăciunii

chiar dacă gândul mi-e de om nebun
un greiere mă va-ngâna la flaut
spunând poemul meu de drept comun
în care şi sub cruce-am să mă caut