Ion COGAN

    Cu piciorul... prin Bucureşti (VIII)  

Bine ne-am regăsit domniile voastre ! Au trecut zile bune de când ne-am despărţit, timp în care s-au întâmplat enorm de multe, raportate evident la vremea cursă de atunci şi până acum. Nu vorbesc aici de Anul Nou sau de Crăciunul de mai înaintea lui. Şi asta, nu pentru că nu ar fi evenimente importante, dar ele, între noi fie vorba, sunt şi ale francezilor, şi ale maghiarilor, şi ale olandezilor şi ale suedezilor sau chiar ale americanilor. Un eveniment pentru cultura română dar în acelaşi timp şi pentru cea universală, îl constituie ziua de 15 ianuarie. Este ziua de naştere a POETULUI. Aniversarea zilei de naştere în acest an, a surprins prin amploarea ei. De fapt nu ar trebui să mai surprindă pe nimeni de mulţi ani acest lucru. Dar în fiecare an e altfel, pentru că MIHAI EMINESCU e unic, iar unicitatea aduce de fiecare dată altceva. Paradox. Pentru că unicul e unic şi aşa ar trebui să rămână, dar nu în cazul de care vorbim aici. EMINESCU nu mai are nevoie de publicitate. De mult, de mult de tot…Domniile voastre vor fi încântate, sper, de ceea ce vor citi în continuare. Vă voi aduce în prim plan, o instituţie bucureşteană cu vechi tradiţii în memoria oraşului. Primele mele rânduri scrise pentru dumneavoastră, au pornit din locurile în care dezmăţul comunist a distrus complet sau parţial, una din cele mai frumoase zone al Micului Paris de odinioară. Ne-am bucurat când am mai găsit o urmă firavă de veche spiritualitate românească, printre chiciăriile răspândite anormal prin tot cartierul. Reiau enumerarea lor, fără pretenţia că le spun pe toate, dar le reamintesc, tocmai pentru că, aici, alături de ele se mai află una, ceva mai nouă dar totuşi veche. Mănăstirea Antim, Schitul Maicilor (Biserica Postăvari) Mănăstirea Mihai-Vodă (ce-a mai rămas din ea) ctitoria lui Matei Basarab de pe strada Vânători, Palatul Patriarhal, Biserica Sfântul Spiridon Vechi, Domniţa Bălaşa…Iar alături de ele, maiestoasă acum, clădirea în care se desfăşoară cursurile primare, gimnaziale şi liceale ale actualului Colegiu Naţional „MIHAI EMINESCU”. Despre istoria acestui lăcaş de cultură vreau să  vorbesc azi domniilor voastre. Nu vă voi plictisi cu amănunte statistice, cu toate că ar fi, poate pentru mulţi dintre dumneavoastră (poate mulţi aţi terminat mai devreme sau mai târziu cursurile acestui liceu!) semnificativ. Importantă pentru Liceul care poartă numele Nemuritorului Eminescu este istoria lui. Cea consemnată o dată cu finele primului război mondial . Anul 1919 a adus Bucureştiului şi, evident ţării, un nou avânt în domeniul învăţământului. Comitetele şcolare, propuse de ministrul Instrucţiunii de atunci, profesorul universitar Simion Mehedinţi şi înfiinţate de noul ministru -  C.Angelescu  - ca urmare a Decretului – Lege nr.3138 din 23 iulie , acelaşi an, vor fi un sprijin real în vederea împlinirii dezideratului mai vechi de a avea un învăţământ modern, cu dotări la standarde înalte cum ar fi biblioteci, laboratoare, ateliere etc. Având în vedere dezvoltarea postbelică accelerată, era necesară înfiinţarea de noi şcoli care să confere tineretului o bază solidă de ştiinţă şi cultură. Până în anul 1920, în capitala României existau doar patru licee teoretice mari – „Sf.Sava”, „Matei Basarab”, „Gh.Lazăr” şi „Mihai Viteazul”. Până în anul 1939, zestrea Bucureştiului se va mări, ajungându-se la peste 35 de licee de stat şi particulare. Aşa cum am mai amintit, comitetele de părinţi aveau o vie activitate în acea perioadă la care ne referim, iar înfiinţarea Liceului de băieţi „Mihai Eminescu” este rezultatul străduinţei lor. La 1 septembrie 1926, cu aprobarea ministrului Instrucţiunii s-a deschis în localul şcolii primare nr.31 din Floreasca liceul cu numele Poetului având 160 de elevi. Dimineaţa erau cursurile micuţilor iar după amiaza locul lor era ocupat de cei mari, liceenii. Director, a fost numit un tânăr de 26 de ani necunoscut pe atunci, dar un om de cultură reală în viitor, întemeietorul Institutului Balcanic de mai târziu şi viitor cadru universitar – Victor Papacostea, care doar într-un an cât a condus şcoala, a reuşit să strângă în juru-i  o mână de profesori eminenţi, făcând din liceul de-abia înfiinţat o şcoală de tradiţie în toată regula. I-a urmat C.Niculescu-Slavea care în scurtul (şi al lui) directorat, a reuşit să construiască o nouă clădire aflată pe Calea Dorobanţilor nr.163 în colaborare strânsă cu aceleaşi comitete de părinţi foarte active. Dar din păcate, o serie de manevre ale Seminarului Pedagogic au convins ministerul să aprobe mutarea acestuia în localul nou construit pentru Liceul „M.Eminescu”, iar acesta din urmă să se mute în vechea clădire a seminarului de pe Calea Rahovei, unde până la începutul primului război mondial funcţionase Şcoala normală de institutori. Localul se compunea din două corpuri de clădire – unul – o casă veche boierească datând din 1860 şi o  alta, mai mică de prin secolul al XVIII-lea. Pentru lărgirea spaţiului, contra sumei de 3 milioane de lei, comitetul şcolar a dobândit o clădire de pe Calea Rahovei colţ cu strada Sfinţii Apostoli. Prin Ordinul 48.488 din 6  IV 1930, Liceul „M.Eminescu” este obligat să evacueze clădirea din Calea Dorobanţilor, Seminarul Pedagogic preluând-o, iar liceul să se mute în localul seminarului din Calea Rahovei cu condiţia ca „ toată averea liceelor să rămână pe loc, numai profesorii şi arhiva să urmeze liceelor”. Şi totuşi, domniile voastre, bravul Comitet de părinţi îşi va arăta din nou puterea, astfel că localul aflat la limita de jos a „supravieţuirii” va fi reparat total, adăugându-i-se biblioteca, laboratoare de chimie, biologie şi fizică, o sală de gimnastică.  „Ceea ce a caracterizat din primul an liceul „Mihai Eminescu” a fost regimul de strictă disciplină pe care l-au impus atât V. Papacostea cât şi C. Niculescu – Slavea. Elevii indiferent de clasă erau obligaţi să fie tunşi cu maşina nr.1, să poarte uniformă kaki, închisă la gât, asemănătoare oarecum u uniforma şcolilor militare, şapca de elev cu cozoroc drept şi cu  iniţialele liceului şi matricola galben-portocalie…” scria inginerul Petre Varlaam, elev cândva în acest liceu….”Toţi colegii mei, care au reuşit să termine cu bine liceul au găsit un loc onorabil în societate iar unii au făcut o  strălucită carieră în specialitatea lor (medici, ingineri, arhitecţi, scriitori).” Memoria generaţiilor este marcată de marile personalităţi care au predat de-a lungul vremii la catedră, din mâinile lor ieşind, de asemenea, un număr mare de oameni de artă, ştiinţă şi cultură : Petre V. Haneş, Paul Papadopol, Pompiliu Constantinescu, Şerban Cioculescu la limba română, Vladimir Streinu, Al. Beliş şi C.Frollo la limba franceză, la geografie G.Sofronie, la istorie P.Panaitescu, George Potra, Gheorghe Cioran. Matematicile erau cotate excepţional datorită extraordinarilor profesori Mihai Ghermănescu sau Virgil Ghiţescu (să amintesc doar doi), la filozofie RomulusVulcănescu, Virgil Bogdan şi Ion Floru, biologia era reprezentată de C. Niculescu – Slavea şi I.Dănilă, muzica de Gheorghe Petrescu şi N. Crăciunescu iar desenul îl preda Panait Mihăilescu şi Al.Phoebus. Având un cor pe patru voci de excepţie, nu de puţine ori acesta a fost solicitat să cânte inclusiv la radio, prin 1928-1929 fiind singura formaţie  şcolară de acest tip din România care era popularizat la radio….Şi au venit vremurile tulburi…Domniile voastre poate îşi mai aduc aminte….Poate.  Mă voi opri azi aici, urmând să continuăm în numărul viitor povestiri adevărate despre oameni care au fost sau  încă sunt, despre oameni care au scris pagini întregi în istoria Liceului „Mihai Eminescu”, să vă dezvălui de ce am ţinut ca în frontispiciul articolului de faţă să apară imaginea vechii clădiri a editurii Cartea Românească…Acestea şi multe altele, despre alţi oameni dar aceleaşi locuri. Va fi, sper, un „spectacol” în …serial inedit. Vă salut cu respect, domnii mei ! Pe curând !

Portret -  Eminescu

Crai al codrilor de-argint şi de aramă

Grai al florilor şi mărilor albastre;

Crai al stelelor cusute pe năframă,

Grai creştin al existenţei noastre…