Gorun MANOLESCU      

Brainstorming-torpilă

Primo tempo

Se povesteşte… Se povesteşte că în timpul celui de al doilea război mondial nemţii îi înnebuniseră pe americani cu submarinele. Care le torpilau, pe ne vé, vasele de război.

O ceată de deştepţi în ale războiului naval (azi, ca şi atunci, numiţi "analişti") pun mâna pe un amiral de-al lor (american). Şi se pun pe capul lui mai rău ca la un interogatoriu al unui terorist (de azi) - ei, nici chiar aşa !

Dacă îţi vine torpila din faţă (presupunând că observi, la suprafaţă, siajul ei când se aproprie) ce faci? Fac (nu fuk) manevra cutare a navei ! Dacă vine din spate? Fac manevra… Dacă vine lateral? Fac… Dacă vine pe partea ailaltă? Fac…Dacă vine oblic ? Dacă.. ? Fac… Dacă….? Fac… Dacă…? Fac… Dar dacă vine şerpuit, pe furiş, pervers şi nu ştii unde va lovi ? Exasperat, amiralul: urinez  pe ea!

Legenda spune că aşa au fost inventate jeturile subacvatice anti-torpilă. Iar şedinţele de tipul respectiv au căpătat numele de "Brainstorming-torpilă".

Secundo tempo

Nu vi s-a întâmplat niciodată ca în stare de stres să găsiţi, pur şi simplu, printr-un "insight" soluţia salvatoare ? Mie da. Şi chiar de mai multe ori.

În timpul unor sărbători de Paşti conduceam maşina spre mănăstirea Curtea de Argeş. Era un drum cu două benzi. Din faţă îmi venea un nebun cu 120 la oră. Din spate se angajase alt nebun în depăşire. Aveam şi eu cam 80 la oră. L-am observat, pe cel care mă depăşea, prea târziu ca să mai pot frâna şi să-i fac loc. Mi-a acroşat aripa din stânga faţă. Instinctiv am tras lin de volan spre dreapta şi m-am oprit, frânând încet, abia ciupind pedala, pe mirişte. În timp ce îmi reveneam din şoc, fumând o ţigară, am reconstituit "raţional" lucrurile. Dacă, atunci când m-a pocnit, aş fi tras brusc de volan stânga, probabil (sigur) aş fi pierdut controlul şi mă lua în bot cel din faţă. Dacă aş fi ţinut direcţia spre înainte şi aş fi frânat brusc, m-aş fi răsturnat. Dacă aş fi păstrat direcţia spre înainte şi aş fi frânat încet, poate scăpam. Dacă… Dacă….Dacă….Atunci de ce dracu' mai am nevoie de "raţiune" dacă toate astea nu mi-au venit în "minte" cu ajutorul ei instantaneu ? şi ACUM nu aş putea s-o utilizez decât post-mortem (presupunând că ar fi posibil)? - m-am întrebat (hamletian). A fost, pur şi simplu, o "oprire" a minţii ("raţionale") şi un "fash" absolut inexplicabil.  Şi asta în condiţiile în care, pe vremea aceea (dar nici acum), nu dispuneam de o maşină echipată cu tot soiul de senzori care să culeagă şi transmită, în 'timp real", diverşi parametrii unui cip. Iar acesta, automat, să ia decizia optimă în "condiţii de avarie". Pur şi simplu scurtcircuitându-l pe subsemnatul. Şi chiar şi atunci mă îndoiesc că nu s-ar fi ales totuşi soluţia cu menţinerea direcţiei de deplasare spre în faţă şi cu frânare uşoară. Care părea a fi "cea mai raţională" dar nu lipsită complet de riscuri.

Terţio tempo

Şedinţele pe care azi le numim de "brainstorming" au fost "inventate" de nişte călugări budişti-zen. Şi asta cu cel puţin o mie şi ceva de ani în urmă.

Atunci s-au instituit şi regulile (pentru şedinţele standard).

1. Maximum 12 participanţi (de ce 12, nu ştiu nici eu şi nici specialiştii de azi).
2. Participanţii să fie de acelaşi rang social pentru a nu se inhiba unii pe alţii.
3. Tema să fie anunţată în prealabil.
4. În timpul şedinţei cel care ia cuvântul să nu-i contrazică pe ante vorbitori; poate însă prelua idei emise şi să le rafineze (ceea ce azi se numeşte "gândire laterală", sau "combinatorică", sau "analogică", etc. ) sau să emită idei absolut noi; ideile trebuie exprimate cât mai succint, fără a fi argumentate.
5. "Moderatorul" trebuie să fie absolut neutru; el dă, la început, cuvântul într-o ordine oarecare (de la stânga la dreapta, sau invers, sau cum îi vine chef); când lucrurile se precipită şi apare, să-i zicem, "sinergia", dă cuvântul aleatoriu celui care ridică mâna.
6. Şedinţa încetează atunci când începe să lâncezească, după ce a atins o intensitate maximă; şi asta se întâmplă cam după trei sferturi de oră.

Nu mă pot împiedica să nu observ că "maximul" unei şedinţe "standard" ar cam corespunde momentului în care se găseşte "soluţia" în cadrul unei şedinţe "torpilă" (pe care călugării budişti au avut lisa de imaginaţie să nu o inventeze); numai că în cazul "standard", aparent, nu mai este vorba de un stres în care să acţioneze "supraviţuirea" - dar asta este numai o aparenţă pentru că Zen-ul urmăreşte, de fapt, tot un fel de ceea ce am putea numi, greşit, "supravieţuire". Şi greşit deoarece, aici (în Zen), se urmăreşte doar prezentul/vieţuirea contninuu/continuă - instantaneitatea, fără "trecut" (ce-a fost, a fost, nu se mai poate "repara" şi, în plus, cunoaşterea nouă, creativă, nu înseamnă re-amintire a unor experienţe deja consumate care nu produc nici un fel de noutate "absolută") şi fără "viitor" (pentru că viitorul înseamnă "dorinţă" - deci acumulare de "karmă").

În plus, cu "mintea" mea "europeană" ştiu (acum) din studii statistice (pe baza unor lucruri "trecute" atunci când studiile respective s-au finalizat şi au fost publicate) că:

- Testele de "inteligenţă" pe baza cărora se stabileşte celebrul coeficient "IQ", urmăresc rezolvarea unor probleme cu o singură soluţie, dar cu căi multiple de aflare a acesteia; cei cu "IQ" ridicat găsind calea cea mai rapidă de rezolvare.
- Testele de "creativitate" (mai puţin cunoscute) urmăresc, în schimb, rezolvarea de probleme care admit soluţii multiple şi căi multiple de a ajunge la fiecare soluţie; iar cei cu "creativitate ridicată" găsesc, prin gândire "laterală" + "asociativă" + "analogică" + "combinatorică", soluţia optimă, precum şi calea cea mai directă de aflare a acesteia.
- Persoanele cu "IQ" ridicat au un indice scăzut de "creativitate"; în schimb, persoanele "creative" au un "IQ" mediu, dacă nu chiar sub-mediu.

Din cele de mai sus, trageţi singuri concluzia asupra "specializării" înguste, limitate şi limitative de care, încă, se mai face atâta caz în toate domeniile de activitate. Considerândându-se că cei ce posedă o astfel de "specializare" dau dovadă de "seriozitate", "perseverenţă" şi, în ultimă instanţă, de "competenţă". Şi nu pot acum să nu-mi vină în minte unii tâmpiţi geniali care au abilităţi ieşite din comun. Cum ar fi extragerea rădăcinii (pătrate sau nu) dintr-un număr cu nu ştiu câte cifre. Precum şi faptul că, un "specialist" de "excepţie" tinde, la limită, spre un tâmpit genial (cazuri, de multe ori, patologice).

Ce alege (şi ce poate) fiecare, e treaba lui. Ideal ar fi să "fim" nişte tâmpiţi geniali creativi. Dar, de unde nu e…asta e!

The End

P.S. Cineva ar putea obiecta că, în cazul şedinţei "torpilă" (aia cu amiralul american), de fapt a fost vorba de o problemă cu o singură soluţie iar respectivul trebuie să fi avut un "IQ" ridicat. Aş putea demonstra, dar mi-e lene, că nu e aşa. Şi că, în cazul respectiv, ar fi existat şi alte soluţii de contracarare a torpilelor. Dar el a găsit-o pe cea mai eficientă, precum şi calea "instantanee" ("insight") de a ajunge la ea.