Cezar PRICOP

                                            Securistul

Mai era o săptămână pănă la Crăciunul anului 1999, nu mai mult de atât, când soţia îl anunţă, fără drept de apel, că urmează ca să petreacă prima zi de Crăciun la Catedrala Ortodoxă Rusă, “Sfântul Spiridon”, din Seattle, pentru că nu există undeva mai aproape o biserică românească, iar comunitatea a primit acceptul de a face slujbe acolo. “Nu, nu se poate, iarăşi la ruşi!? Nu merg!” – a răbufnit Toma Albini – adică Ti-ai. Dar, după un timp de gândire, zise : “Ba, se poate! Ia haide să mergem noi la ruşi acum, de data asta, nu să tot vină ei la noi…”. S-a înmuiat pentru că şi-a amintit cât de anost a fost primul lor Crăciun din America, petrecut în casă, cât de trişti au devenit amintindu-şi, povestind fiecare despre cum petreceau ei odată şi cum sărbătoresc românii, în general, în acele ore, acasă, în ţară, Naşterea Domnului. De data asta urma ca sărbătoarea s-o petreacă la biserică.

S-a pregătit Rodica exact ca în revistele de modă, acelea pe care le tot studia, adică în cele mai frumoase haine; şi l-a îmbrăcat şi pe el cum se pricepea ea cel mai bine : impecabil asortat, într-un costum bleumarin tineresc de bună calitate, cu cămaşă de culoarea ochilor lui, adică albastră, cu pantofi noi, scumpi şi neîncălţaţi până atunci. “Un bărbat de la pantofi se cunoaşte ce-i poate pielea, îi tot repeta ea. Eu, când vreau să văd ce-i poate capul unuia, la pantofi mă uit prima dată.” Nici nu i-a spus cât au costat, cât dăduse pe ei, a făcut în aşa fel încât să nu afle, altfel, cu siguranţă că nu i-ar fi luat în piciore, aşa de preţioşi erau. Costaseră cu puţin peste şapte sute de dolari – o avere! Dacă ar fi ştiut asta, i-ar fi zis că nici el nu valorează atât.

Îl aşteptau şi pe Bucureştean, ca să plece împreună, aşa cum se vorbiseră.

Pe numele lui, Cleopa Tudor – dar nimeni nu-i zice aşa; abia de ştiu câteva persoane cum îl cheamă. Colegii, românii, bărbaţii, îi zic Buci, dar cu accentul pus pe i – de la prescurtarea scrisă a oraşului de unde se trage, dar şi din băşcălie, din cauza fizicului său : lung cât o prăjină şi slab-aşchimodie, dar cu dosul proeminent, ca de femeie de culoare. Nu mai ştie cine i-a zis aşa prima dată, s-a întâmplat de mult, a şi uitat, că l-a întrebat Rodica despre treaba asta. El, nici nu se supără, nu se deranjează, aşa că se mai fac mai multe alte bancuri pe seama lui şi nu numai pe chestia asta, pentru că ţine.

Se împrieteniseră. Mai ales el cu nevastă-sa, deveniseră amici, preocupaţi fiind amândoi cu întocmirea horoscoapelor, cu ghicirea viitorului – chestii din astea. Despre ce e vorba : Făcuseră o pagină Web pe Internet cu care începuseră a avea mare succes. Câştigau cu treaba asta cam cât lua Toma, singur, de la slujbă. Aveau, acum, vreo trei sute de clienţi stabili, cu abonament, cărora, contra unei sume modice, lunare, li se trimitea horoscopul pe e-mail. Modic pentru beneficiari, dar, când se aduna suma asta minusculă de la atâţia oameni, chiar că se cunoştea. Se gândeau de acum ca să dezvolte afacerea, să mărească traficul şi spaţiul pe disc, să investească în reclamă, să facă schimb de link-uri, apoi să cumpere noi domenii, să programeze noi pagini. Dar nu, nu doar atât. În plus, Bucureşteanu ştia foarte bine ca să dea în cărţi, aşa îi zice Rodica lui T. Albini, soţului ei, şi dă cu cărţi ungureşti, cu cele mai bune, nu cu orice. “Asta, cu cărţile ungureşti e cea mai bună metodă”, încercă ea ca să-l convingă pe afon, dar degeaba, că el rămâne tot reticent. Îi convine să o lase să îşi facă de lucru pentru că aşa poate şi el ca să-şi vadă de-ale lui, cu calculatoarele. Începuseră chiar să facă şi experienţe, fotografiind aşezarea cărţilor, aşa cum cădeau ele în momentul “întinderii”, urmând a le consulta apoi, după derularea faptelor, cu trecerea timpului, ca să verifice dacă s-a îndeplinit “dezvăluirea”, şi dacă nu, să facă eventuale corecţii în viitor, ca să se perfecţioneze. Se cam dusese vestea şi începuseră să vină unii, dar mai ales unele, adică doamne, ca să-şi ghicească în cărţi acasă la Albini, dar o făceau numai la cine vroiau ei, selectiv, şi mai ales cui vroia Rodica, că ea organiza totul. În afară de americo-latine multe femei din cercul ei de prietene veneai la ghicit, aşa-zisele “Văduve” de la Microsoft. La fel ca şi în cazul poreclei bucureşteanului, nu se mai ştie cine le-a zis aşa, poate că exact vreuna din ele însele, sătulă să îşi tot aştepte soţul ca să-şi îndeplinească obligaţiile maritale.

Hai să nu-i zicem noi, aici, Buci, nepractic şi ineficient, să-i spunem CT, cu iniţialele… Acesta se cam lasă aşteptat. Trece timpul; timpul trece.

- Dar nu mai vine, dom’le, omul ăsta o dată? Nu-i dăm un telefon să vedem pe unde este, că se termină slujba exact când ajungem noi acolo, zice Toma către nevastă. Aceasta se tot aranjează în oglindă, în timp ce copilul, Călin, aşteptă, îmbrăcat gata, în faţa televizorului pe ecranul căruia rulează desene animate din acelea caraghioase, unde chipurile personajelor sunt pocite rău de tot, iar culorile sunt tare violente. Numai la din astea se uită.

- Dar nu e târziu, honey, ajungem just in time.

- Dar nu mai folosi, dragă, cuvinte englezeşti, ţi-am zis asta de o mie de ori – ori una, ori alta. Sună ca dracu! Şi ce învaţă copilul ăsta de la noi? O să se ducă la şcoală şi o să zică exact ca tine…

- Ei şi tu acum! Dar aici toate româncele vorbesc aşa. Îţi vine pe limbă, nu poţi să mai faci diferenţa… Şi n-am auzit să aibe cineva probleme cu copiii la şcoală din cauza asta, dimpotrivă, că învaţă două limbi deodată şi le deschide orizontul cunoaşterii. Cine mai învaţă o a doua limbă străină în America astăzi în afara celor care au posibilitatea ca s-o facă în familie, ca limbă nativă?! Nu crezi că e un avantaj treaba asta pentru el? Lasă, când mai creşte o să îşi dea seama care-i engleza şi care-i româna, n-avea tu grijă, şi nu o să mai folosească aşa, adică n-o să le mai amestece…

- Dragă, dar mult mai vorbeşti. Dacă te porneşte cineva nu te mai opreşti. Gata, apasă pe buton. Am înţeles. Dar sună-l pe Buci, să vedem doar pe unde este…

- Dar nu-i mai zice domnule aşa, te rog frumos! Uite că te rog şi eu ceva aşa cum şi tu m-ai rugat pe mine, se poate!?

- Dar cum vrei, dragă, să-i zic, fese, sau nates? Ştii doar că el nu se supără. La office toată lumea îi spune aşa…

- Te-am prins! Uite că şi tu foloseşti cuvinte englezeşti, auzi aici, cică nates!; dar office! –  ăsta ce e, nu e cuvânt englezesc?

- Păi office e deja şi cuvânt românesc, dragă, este asimilat

- S-o crezi tu pe asta! Ia intră pe Internet ca să cauţi în DEX. O să vezi că nu e acolo, că eu am dreptate şi nu tu. Aşa că e o lecţie pentru tine, niciodată să nu te repezi să afirmi ceva, categoric.

Se tot aranjează în oglindă, se priveşte în timp ce discută cu Toma Albini, studiindu-şi gesturile dacă dau bine în hainele astea. Îşi dă părul, când într-o parte, când în alta. Îl leagă la spate, îl dezleagă apoi şi-l scutură lasciv. Şi-l trage pe frunte ca să vadă dacă i-ar stă bine cu breton. Se studiază din faţă şi din profil. Îl leagă din nou, de data asta în coadă de cal.

- Nu e mai bine aşa? Că doar mergem la biserică, nu? Trebuie să fie decent.

- Dai telefon? O întreabă din nou, în voce cu o uşoară nervozitate. Are dreptate, cuvântul nu există în dicţionarul explicativ românesc şi asta îl incită. S-a săturat ca ea să aibe mereu dreptate.

- Nu am de ce să dau telefon fiidcă în cinci minute ajunge el aici.

- Dar nu ştiam că sunteţi şi telepaţi! Băi, frate, dar voi aveţi prea multe afinităţi, nu crezi?

- Ştii doar că vorbeşti aiurea, insinuarea ta e de prost gust. Ce, nu-i aşa că nu există office în dicţionar, de asta te-ai deranjat, nu?

Ca un făcut, nici nu trecuseră cele cinci minute din profeţia Rodicăi, că şi sună interfonul. Bineînţeles că era CT. “Eu sunt”, se anunţă el cu o veselie nedisimulată. “Nu ţi-am spus, dragă, că în cinci minute e aici?” Inutil s-o mai contrazică, cu ce argumente? Spiritul vesel şi un piculeţ infantil al lui CT contaminează pe toată lumea. Râde mereu, povesteşte, inventează, i se pare, dezvoltă; totdeauna are câte ceva de comunicat, ceva urgent, nemaipomenit; o bârfă, o întâmplare : a auzit el că; i-a zic cineva precum că; ştie întotdeauna care cu cine mai trăieşte, cine de cine s-a despărţit; adultere, flirturi şi compatibilităţi. El nu e însurat. A fost, dar s-au despărţit amiabil. Aici toată lumea divorţează aşa, rămânând după aceea oarecum prieteni, cel puţin amici, mai mult sau mai puţin. Şi de atunci stă singur, mereu disponibil pentru noii veniţi, gata să le ofere serviciile, gratis, ceea ce, în America, unde totul costă, reprezintă ceva.

- Unde mergi aşa, îmbrăcat în zarzavatul ăsta?

E într-o cămaşă colorată, de aceea din clasa “ecuator”, are un sacou verde şi nişte pantaloni de tip jeans de culoarea deşertului. Fără cravată, descheiat la doi nasturi. Nu e chiar aşa de neobişnuit pentru america şi americani, unde amănuntele astea nu impresionează pe nimeni. Dar luând în consideraţie că vor merge la Prohodul Domnului, într-o biserică ortodoxă, între români, ţinuta lui sare-n ochi de la o poştă. Toma, care se simte caraghios, aşa îmbrăcat impecabil cum este, să arată mărinimos.

- Dă-i dragă o cămaşă de la mine, una aşa, albastră, ca a mea, că doar mergem la biserică, nu la bairam.

- Păi, nu mergem şi pe-acolo? Că doar nu o să stăm toată ziua în biserică. Şi vă spun eu că ştiu, spre deosebire de voi, la mine nu e prima oară când merg, e şi petrecere, se dansează, se cântă, sunt cântăreţi invitaţi din ţară, o să fie frumos. Nu vă e dor de o petrecere românească? O să ne întâlnim acolo cu toţi românii. Ştiţi că vine şi Gavrilescu, nu? O, da, vine şi el. Dar să-ţi spun ultima bombă. Ştii cu cine e Cernat acum, combinat? O să moară lumea de ciudă. Cu o fată de la formaţia aia, nu ştiu cum îi zice, parcă Aria, dar nu-s sigur, o să aflăm noi. Ştiţi cum e fata asta? Mor-ta-lă! O să facă implozie Dorina de ciudă când o să-l vadă cu bunăciunea asta. Ce? Eu? Eu am una acum, o vecină, o mexicancă. Eu sunt tare practic, îmi aleg ofertele de-aproape. Că doar n-o să merg cu ea la biserică, că mai e şi catolică. Dar dacă îmi pică ceva cu tronc acolo, vreo româncă vânoasă, cum mă descurc cu amândouă? Oricum, nu e ceva serios, să trecă timpul, şi mie, şi ei.

În zona statului Washington, unde se află oraşul Seattle, vremea este aşa cam cum începe să devină acum în partea de Sud a României, datorită schimbărilor climatice care au loc. Iarna, dacă ninge o dată sau de două ori şi zăpada se topeşte în câteva ore, iar temperatura coboară rar sub zero grade. Dar plouă mult primăvara, însă nu torenţial, ci mocăneşte, încet, abia dacă te udă dacă mergi câţiva sute de metri prin ploaie. Aşa se întâmplă şi toamna : un fel de moină pluteşte în aer şi norii acoperă cerul mai tot timpul. Soarele se arată arareori şi atunci când se face şi mai apare este anemic şi parţial, din cauza asta majoritatea oamenilor sunt predispuşi depresiei. Dar e cam mult spus, depresie, mai degrabă e vorba de o dispoziţie sufletească deschisă melancoliei. Toma Albini, care e un raţionalist, spune că exact acestui lucru se datorează succesul pe care-l are soţia lui, ajutată de Cleopa Tudor, sau invers, cu divinaţiile, cu horoscopul şi cartomanţia. Asta, spre spre deosebire de ea, care vedeau în izbânda lor descoperirea unor puteri latente, a unor abilităţi de natură personală, a unei deschideri de sorginte religioasă. Iată şi motivul pentru care Rodica s-a hotărât ca să meargă la biserică. Sigur că Albini se întreabă că ce-o avea în comun “vrăjitoriile” astea ale lor cu Biserica Ortodoxă şi se gândeşte dacă nu cumva soţia lui suferă de mustrări de conştiinţă pentru că s-a cam umplut de păcate şi vrea să se mai uşureze. Asta meditează el în timp ce conduce maşina relaxat şi tăcut.

- La  ce te gândeşti, dragă, e vorba de mine, nu?

Şi nu se poate ca să ajungă până acolo încât să-i ghicească până şi gândurile, sigur că e vorba de intuiţia aia tipic feminină, nimic mistic, nimic ezoteric – îi plece cuvântul ăsta. Se întoarce către ea. Viteza scăzută îi permite ca s-o privească îndelung.

- Bineînţeles că da, draga mea, numai la tine mă gândesc, la ce şi la cine altcineva? Păi se poate!

- Fii atent la trafic, te rog! Uită-te înainte, nu la mine.

Locurile de parcare de pe străzile din jurul bisericii sunt deja pline, semn că românii s-au adunat devreme, pentru că de români e vorba, având în vedere că sunt singurii care sărbătoresc ceva în acest loc şi la acest moment. CT ajunsese cu câteva minute mai înainte şi îi aştepta, rezemat de portiera deschisă. Le face semn de departe indicându-le un loc liber. Parchează lângă un Hummer, poate că la asta îi atrăsese CT atenţia. Nu se poate abţine ca să nu admire măreţia de maşină, dându-i roată. Cauciucurile, mari ca de camion.

- Ce zice de aşa ceva?

- Ce ai de zis în faţa unui tanc ca ăsta, consumă cât un autobuz, sunt sigură. Ce român şi-o fi cumpărat aşa ceva?

- Nu dragă, nu ai pus întrebarea corectă. Normal este să zici, ce român are o aşa maşină şi vine la biserică. Că de avut poate să aibe, dar ce caută la biserică!? Asta dacă e cumva român şi e aici, înăuntru. Uită-te la celelalte, numai maşini ieftine, comune. Ia uită-te, japoneze, motoare mici, consum puţin. Oameni care-şi numără mărunţişul din buzunare.

- Nu ieftine, ci decente! Dragă, vorbeşte politically correct!

- Pentru că trebuie să fie un tip strong, nu de ăştia de-alde noi, mereu nostalgici, complexaţi, americani recenţi. Dar poate că ne înşelăm, poate nu-i un român cel care are maşina asta…

- Ori poate că nu mai e român!

Călin, nu mai înalt decât roata, tot întinde mâinile ca să-l ia în braţe, ca să vadă şi el. În cele din urmă o face; îl ţine în dreptul gemului lateral ca să vadă şi el înăuntru.

- Wow! Dady… This is what I need…

-Ei, ştiu eu : nici tu nu mai vrei să fii român, nu-i aşa, tati!?

Dar biserica are darul de a-i atrage atenţia. Ceva nefiresc la ea. Placată cu cărămidă aparentă, zidăria seamănă mai mult cu o construcţie britanică, nicidecum cu una de tip oriental, rusească, în timp ce de deasupra, de pe acoperiş, se ridică către cer o grămadă de turnuleţe colorate într-un albastru viu pe care tronează cruci mari din bronz. Însă asta nu-i totul. Turnurile au o forma ciudată, nu sunt aşa cum apar ele în România. Sinan Paşa, din filmul ăla al lui Sergiu Nicolaescu, avea pe cap un turban exact de forma asta. Dar în loc de cruce, la el era un fel de ţepuşă. Un astfel de turban avea şi caraghiosul acela de Pizza Boy – şi-a amintit Toma Albini venindu-i ca să zâmbească.

Majoritatea românilor sunt adunaţi în sala de festivităţi, într-o încăpere cam mică pentru atâta lume, unde e amenajat exact ca la cantină. În locul unde se află altarul, unde practic la acest moment este, formal, biserica românească, nu cea rusească – acum se cântă. Se aude prelunga voce a preotului care sună cam nefiresc. Doar cei mai în vârstă şi cei cu copii mici asistă la acest eveniment religios încărcat de semnificaţii şi seriozitate şi, bineînţeles cam trist. CT îşi cere scuze, menţionând că o să intre şi el în biserică, dar mai târziu, şi se îndreaptă către locul cu oameni mai veseli. Ti-Ai continuă să meargă înainte. Nu se cade să-şi lase soţia acolo, neînsoţită, dar speră că după câtva timp să vină şi el.

Nu e un om bisericos, n-a fost niciodată un creştin practicant, de altfel, ca majoritatea tineretului ortodox. În ţară, tot aşa, a intrat în lăcaşul sfânt doar la sărbători mari, la evenimente speciale, la nunţi sau botezuri. Nu s-a spovedit şi împărtăşit decât de vreo trei sau patru ori, şi asta s-a întâmplat în copilărie şi adolescenţă, cu familia, la îndemnul mult prea categoric al mamei, ea moştenind de la bunici un spirit credincios, uneori cu exagerări şi manifestări de om habotnic. Posturi întregi în care respecta cu mare stricteţe toate canoanele, participa la toate slujbele; viaţa ei desfăşurându-se între Postul Crăciunului şi cel al Paştelui, cu pomene şi pomeniri nesfârşite; zile de vineri şi de miercuri în care nu mânca deloc de dulce, când se ruga de copii ca să n-o spurce, numindu-i împeliţaţi, obligându-l pe Toma Albini ca să silabisească cuvântul acesta în gând, obsesiv, încercând să-i perceapă sensul. La fel cum i s-a mai întâmplat, copil fiind şi nepricepând multe, când auzea pe popă pomenind de nunta din Cana Galileii. Pentru că învăţase la şcoală de Galileo Galilei. Şi credea că e vorba de cana acestuia.

Pentru că şi de aceea i s-a întipărit în carne un oarece simţ ortodox, dacă o fi existând aşa ceva, dar şi o oarecare sensibilitate în perceperea spaţiului sacru, în speţă cel din Biserica Ortodoxă : unghere întunecate, pereţi afumaţi, cădelniţe şi sfeşnice patinate şi tocite, pânzeturi şi urzeli făcute prin case şi cusute de mână, vechi şi uzate; covoarele acelea din iută, roase de vreme, în culori stridente, înflorate; lemnăria cioplită găurită de carii ce se întâlneşte prin mai toate lăcaşurile; misterul dătător de teamă şi liniştea împietrită; aerul îmbibat cu iz de parafină, mireasma abia sesizabilă a tămâiei şi parfumul dătător de fericire al mirului.

Aşa că, aici, de cum intră, primul cuvânt care-i vine în minte este : tentativă! Influenţat deja de turbanele pe care le văzuse afară, atmosfera şi modernismul pe care-l descoperă dinăuntru îl deconcertează. Mirosuri de parfumuri fine, de detergent dezinfectat în loc de miros de lumânări şi răşină; sfeşnicele din bronz strălucitoare, curăţate, bine întreţinute, în care ard câteva lumânări de calitate. Pereţii nu sunt pictaţi, sunt de un alb imaculat, dar pe ei sunt puse asimetric zeci de icoane de diferite mărimi. Multe! Pe catapeteasmă, peretele care delimitează altarul, icoana Mântuitorului şi a Fecioarei parcă sunt niste postere, ca de altfel şi celelalte chipuri de sfinţi. Şi vocea preotului, intonaţia lui, cu accent englezesc aproape imperceptibil, parcă nu-i ceea ce ştia el că se aude în biserică.

O femeie anunţă pe cine intră că dacă vor ca să se spovedescă o pot face imediat, că un alt preot săvârşeşte acest ritual în partea stângă, mai retras. Albini dă din cap că nu, dar soţia lui spune, da. Rămâne cu Călin. O vede pe Rodica intrând sub patrafir, iar preotul, bătrân, cu barbă albă, aşezat pe un scaun, îi pune mâna pe cap şi rosteşte ceva. Se roagă. După aceea se apleacă, astfel ca s-o poată auzi. Dă din cap, ca şi când ar zice da, de sus în jos, apoi îl clatină a îngrjorare, se trage mai aproape de ea, o ascultă, şi din nou se îngrijorează, de data asta aruncă ochii spre cer, a implorare. Ce-o spune? nu poate Albini să se abţină să nu se întrebe, roşind un pic de indiscreţia lui telepatică. Bineînţeles că-i zice de chestia cu ghicitul, că păcăleşte lumea. Ori poate că are ceva pe suflet ce el nu ştie, din astea, secrete femeieşti, pentru că se ştie, nu prea ai cum să-i ţii palma unei femei. Sau te pomeneşti că s-o spovedi şi în legatură cu ce fac ei în dormitor, şi o zice şi de filmele alea pe care le vizionează împreună, doar n-o fi nebună! Zicea ea atunci că păcătuiesc şi că o să tragă pentru asta, în timp ce el tot încerca ca s-o convingă că aici, în America, lucrurile stau altfel. Doar au discutat despre aşa ceva, că nu trebuie să aibă mustrări de conştiinţă. Popa face trei cruci largi, se roagă, se uită iar în sus, şi iar mai ascultă, aplecându-se şi mai aproape de ea ca să audă, pentru că exact atunci corul, două femei şi un tânăr, cântă cu putere, Doamne milueşte! Şi din nou dă din cap. Dar gata, în sfârşit vede cum că rosteşte rugăciunea aceea de final, pentru dezlegare, înţelege aşa pentru că ceea ce spune acum e mult mai elaborat, mai solemn. Întradevăr, după ce face semnul crucii peste capul ei de trei ori, o descoperă de patrafir. Mai schimbă câteva cuvinte, se zâmbeşte americăneşte de ambele părţi. Probabil că o întreabă de când e aici şi-i doreşte sănătate şi succes, e plin de condescendenţă, nu se grăbeşte deloc.

- Dragă, dar l-ai speriat pe bietul popă, am văzut cum dădea ochii peste cap, săracu, dar ce i-ai zis? o întreabă el fără ca să-i lase timp să se liniştească. E toată îmbujorată, şi tremură vizibil, afectată. Îi aruncă o privire plină de reproşuri şi nu îi răspunde. Îl ia pe Călin de mână şi face un pas lateral, îndepărtându-se un pic de el.

Deodată, un zumzet se împrăştie printre oameni venind de la cei rămaşi în sala de festivităţi – o foială, şoapte şi vociferări. Grupuri de câte două, trei persoane comentază ceva. Unii ies pe uşă. Se apropie de nişte doamne şi ascultă. Una dintre ele e consternată.

- Nu se poate aşa ceva, cum să facă una ca asta!?

- Dar ce s-a întâmplat? Nu vă suparaţi că întreb – îndrăzni Albini timid.

- Uite domnule nişte nemernici, afară, unii cu un Hummer, au zgâriat toate maşinile parcate. Eu eram sigură că o să se întâmple ceva…

- Cu adică, pe toate!? Dar cum, cu ce? Că doar n-a tamponat propria lor maşină, aia…

- Nu ştiu exact, că n-am ieşit ca să văd, că eu nu am venit cu maşina, dar aşa vorbeau nişte domni la uşă. Acolo!

A zbughit imediat afară. Ultimile cuvinte ale femeii s-au pierdut, estompate din cauza distanţei. Inima îi bate cu putere. Îi este ruşine ca să alerge, dar tare ar fi făcut-o. Toţi românii erau pe lângă maşini, bărbaţi, femei, în grupuleţe. Unii, aplecaţi de mijloc, cercetau caroseria maşinilor. Se observă, mai în depărtare, luminile unui girofar de poliţie. Roşu! – albastru! Când roşu, când albastru… “Deci, i-adevărat! O fi zgâriat-o şi pe-a mea? Doamne! Poate că nu, poate că eu am scăpat. Dă Doamne ca eu să fi scăpat!”

Hummerul avusese ceva prins de axa roţii, o chestie făcută dint-o bucată de sârmă din oţel, dar cu mai multe capete, şi ascuţite. Cu această “armă” a rulat uşor pe lângă toate autovehicolele parcate pe lângă biserică zgârâindu-le straşnic. Vergeaua aceea, la unele maşini cu tabla mai moale, aproape că le-a străpuns-o, într-atât de dură a fost. Văzuseră asta nişte copii care, plictisiţi să mai stea înăuntru, aşteptau în maşină, afară, când Hummerul s-a pornit la treabă. Le-a fost frică ca să coboare. La volanul “tancului” se aflau doi bărbaţi dubioşi, înspăimântători, spun ei, care râdeau ca apucaţii, erau halucinanţi.

Să fie vorba de noroc, să aibe vreo legatură cu ceea ce s-a întâmplat în biserică, dar maşina lui Ti-Ai este neatinsă. Unde mai pui că o parcase exact în faţa “atacatorului”, aşadar ar fi trebuit ca pe a lui să o fi făcut praf, prima. Albini se lasă în genunchi, tot cercetând-o. Dar nimic, tabla ei este intactă, impecabilă. Nu-i vine să creadă. E imposibil! O atinge cu buricele degetelor, o cercetează în fanta de lumină. Zâmbeşte.

- Dar a lui domnu nici nu a atins-o, uitaţi, pe-a domnului n-a zgâriat-o!

Este cuplul din faţa lui, pentru că doamna, care-l văzuse atât de fericit, se apropiase ca să vadă motivul. Văzând că n-avea nici o urmă, acum îşi mai cheamă şi soţul ca să se minuneze împreună, cum de a lui e intactă, dar strigă aşa de tare, ca să audă toată lumea.

- Da, chiar aşa, pe-a ta nici n-a atins-o. De ce!?

Albini se răceşte dintr-o dată, realizând că e suspect, pentru că lumea o să interpreteze că e complice cu răufăcătorii. Se uită speriat în toate părţile în căutarea unui aliat. Poate că nu e vorba doar de maşina lui, n-o fi chiar singura neafectată. Bărbatul devine insistent, tot repetând întrebarea. Mai vin câţiva, iar unii, de mai de departe, o să ajungă şi ei în câteva clipe. O să fie înconjurat şi lumea o să se înfurie pentru că el desigur că nu are un răspuns. Dintre toate, a lui n-a fost agresată… Cum să le explice asta!?

Intră în panică. Se urcă la volan, porneşte motorul şi demarează. Pleacă.

- Băiii, unde pleci băi securistule, aşa ai făcut şi la revoluţie, băi!? Ce, băi, tu ai rămas ca să vezi reacţiile noastre, de aia n-ai plecat? Ţi-am luat numărul, te dăm pe mâna poliţiei. Băi, aici nu mai scapi… Huooo! Securistule! Prindeţi securistu!

Parchează trei străzi mai departe. Stinge luminile şi se lasă să alunece jos în scaun. Tremură tot. I se năzăreşte flaşuri de roşu-albastru. Îi sună în cap strigătele tipului, mai ales ţipătul lui, “securistule!” şi parcă retrăieşte o scenă unde personajele sunt inversate, de data asta fiind el cel fugărit pe străzile Iaşului de-o mulţime isterizată, vânători de ofiţeri de Securitate.