Antologia 55 de poeme, apărută la Editura Modus P. H. din Reşiţa, poartă semnătura lui Octavian Doclin şi apare într-un moment aniversar, la 17 februarie 2005 poetul împlinind 55 de ani. Contabilizându-i cărţile scoase pe piaţa literară de la debutul editorial din 1979 şi până în acest moment, pot să afirm că puţini poeţi se pot mândri cu peste 20 de titluri în portofoliul lor literar, fapt ce îl situează printre autorii de seamă ai literaturii române contemporane. Octavian Doclin a biciuit cuvintele, făcându-le ca de fiecare dată să reflecte realităţi, conştient că numai aşa, prin cuvânt, fiinţa sa se împlineşte.

Coperta I a volumului reproduce Mărul cunoaşterii al lui Petru Comisarschi, fapt ce mă duce la gândul că Ada D. Cruceanu, (autoarea selecţiei textelor ce alcătuiesc volumul) a avut o bună intuiţie, antologia cuprinzând toate etapele creatoare ale autorului, de la debutul său până în acest moment: “Când primele secunde-ncărunţite se nasc din ceas încărunţit/ şi în mine se naşte din doruri acelaşi copil” (Elegii silvestre). Fiecare cuvânt ce intră în compoziţia poemele lui Octavian Doclin are o viaţă zbuciumată, întrucât în viziunea creatorului poartă o dublă povoară: spiritualizarea mediului redat, pe de-o parte, şi, pe de altă parte, materializarea a tot ce e prea greu de imaginat, fără să scadă valoarea semnificaţiei lui, ci, din contră, ridicându-i emoţia şi înţelesul printr-o originalitate uneori ieşită din comun: “iar pasul pregătit fi-va pentru drumul Pustiului, / văile lui fără adieri blânde sau reci / (dar ce importanţă mai are o adiere atunci!) / le vei străbate cu ce ţi-a mai rămas: cu umbra mâinii tale.” (Neliniştea purpurei).

Dacă cititorul “muşcă” din “mărul cunoaşterii”, ste tentat a parcurge întreaga selecţie a volumului, are posibilitatea de a observa armonia dintre cuvinte, cu toate că antologia pusă-n discuţie cuprinde o lungă perioadă creatoare, în care însuşi autorul a suferit (biologic şi nu numai) transformări, implicându-se în paralel în viaţa cuvintelor, făcându-le să comunice: “...te voi zidi în inelul luminii / să-mi poţi povesti despre lucruri nemaivăzute: / cum focul divin al firii / aprinde lumina timpilor, / despre miraculoasa umbră care ni se scurge / printre degete / ca apa izvoarelor de sub munte, / despre înţelepciunea memoriei / care ţine ascunsă faţa nevăzută / a sufletelor noastre...” (Zidirea). Trebuie remarcată puterea şi contribuţia poetului de a da cuvintelor forme distincte, creând de fiecare dată alte stări tuturor din preajma sa: “Dacă vă-ncearcă teama c-al treilea ochi se-neacă, / şi că, fragedă, mâna va ezita uşor, / înveşmântaţi cuvântul în lacrima lui sacră / şi din cuvânt apare Poetu-n ajutor” (Poetul).

În lunga sa activitate literară poetul a fost în permanenţă preocupat de a descoperi marile taine ale scrisului, a urmărit destinul Poeziei încât la un moment dat s-a confundat cu Ea însăşi, parcurgând până în cele mai intime stări, de la declamarea publică a poemului, până când: “Poetul se retrage după zâmbetul său/ Vine moartea şi-l întreabă:/ Ce faci aici ?/ Nimic altceva,...” (Golf în retragere), sau: “...tocmai mă pregăteam să închei poemul acesta”. (Întâlnire nocturnă cu Gassenheimer, arhivarul şef, memoria lumii). Întreaga antologie stă sub semnul căutărilor, apelând la cuvinte de o simplitate izbitoare, încărcându-le cu emoţie proprie, dându-le o altă vibraţie, prezentând cititorului o nouă haină originală literelor ce alcătuiesc cuvintele poemelor sale: “La început a fost Cuvântul. / Lipit cu geana de prima literă / a ieşit în lumină Poetul. // Voi crea, singur, o altă lume, îşi spuse / mulţumit Poetul, în timp ce frământa, fericit şi viclean, / una câte una, în palmele lui, literele.” (În apărarea lui Esau).

Octavian Doclin, nu a tratat niciodată cu superficialitate poezia, dedicat o viaţă ei, cu harul şi acumulările imense de cultură dobândite, n-a întins pe covorul hârtiei albe la comandă versuri. El “...merge grăbit înainte / un singur trup – el şi hârtia / poema şi el / pe care le iubeşte ca pe propriul său trup” (Exod). Şi totuşi, precaut, bun meşter, are capacitatea de a-i da un efect stilistic cuvântului, încât: “...obişnuiesc poemul să vorbească numai / atunci când trebuie” (Un singur lucru). Limbajul poetic îmbracă diferite stări, inovând diferite forme, contribuind la întregul arsenal al poeziei moderne, nu uită un eventual conflict între generaţii, amintind tinerilor efortul ce trebuie depus pe altarul poetic: ”Când au văzut cum pârga cuvintelor mici / dă-n floare bogată şi rodul va fi pe măsură // “cu durere vei naşte” îşi aminti poetul” (Complotul, naşterea).

Poetul reşiţean îşi croieşte poemele ca pe un “căput” dându-le forme, sensuri şi simboluri, scoţind de fiecare dată în valoare: “Cuvântul / în mare taină într-un miez de noapte” (Pseudofabula), contribuind la procesul schimbării vieţii cuvintelor, precum în aceste fragmente: “Toate cuvintele ştiute le-am revărsat în poem / dar poemul nu s-a umplut” (Deşertăciune); “A ieşit el în faţa cuvântului, / cu palma stângă întinsă, rostind doar atât:/ acesta este locul unde am ţinut ascunsă / imaginea reală, lucrată în filigran” (Praf şi pulbere).

“După citirea acestei cărţi” (Doamne), îţi vei da seama că “facerea” poemului l-a făcut pe poetul Octavian Doclin să fie stăpân pe instrumentele sale, dovedind de fiecare dată că a avut puterea să pună între copertele cărţilor sale poeme bine apreciate de critică şi de publicul cititor.